"Mântuitorul a rostit şapte cuvinte de pe Cruce.
Sunt aceste cuvinte un ultim şi minunat testament pe care Mântuitorul l-a lăsat lumii şi oamenilor.
Cu ajutor de la Domnul vom tâlcui cândva pe larg aceste cuvinte.
Acum vom spune numai pe scurt înţelesul lor.
„Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23,34).
Acesta a fost cel dintâi cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce.
N-a fost acest cuvânt numai o predică şi o măreaţă pildă despre iubirea şi iertarea vrăjmaşilor, ci în acest cuvânt e pusă şi marea Jertfă a Sângelui, ce cuprinde pe toţi păcătoşii de la începutul lumii până la sfârşitul ei.
De câte ori păcătuim, Mântuitorul sângerează din nou şi îşi ridică din nou mâinile străpunse spre cer, rugându-Se şi zicând: „Tată, iartă-le lor!"
Din clipa în care Mântuitorul a sângerat, El S-a făcut Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu (1 Timotei 2,5) şi ne-a dat darul să ne „putem curaţi de orice păcat prin Sângele Lui" (1 Ioan 1,7).
Vai însă de Cei care nu primesc acest dar mare şi sfânt, ci îl resping şi îl batjocoresc mereu (prin fărădelegile şi nepăsarea lor), ca odinioară iudeii.
„Femeie, iată pe Fiul tău"... (Ioan 19,26-27).
Acesta a fost al doilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce.
Învăţăceii Domnului fugiseră văzând grozava primejdie a răstignirii.
Însă Maica Sfântă şi încă două femei credincioase: Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena rămăseseră la picioarele Crucii, plângând cu hohot chinurile Domnului.
Cu ele era şi Ioan, învăţăcelul cel iubit al Domnului, singurul dintre apostoli care L-a însoţit pe Domnul până la moarte.
Mântuitorul, uitân-du-se jos, I Se făcu milă de Maica Sfântă.
Prin inima ei cu adevărat trecea acum sabia (Luca 2,35).
„Deci văzând Iisus pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, a zis Maicii Sale: „Femeie, iată Fiul tău".
După aceea a zis ucenicului: „Iată pe mama ta".
În aceste cuvinte nu este numai mila şi îngrijorarea Mântuitorului pentru o mamă chinuită, ci este şi un înţeles mai adânc.
Iisus îi zice Maicii Sfinte: „femeie", închipuind acest cuvânt împlinirea făgăduinţei ce a dat-o Dumnezeu lui Adam când i-a făgăduit pe „Cel Care Se va naşte din femeie şi va zdrobi capul şarpelui" (Facere 3,15).
La picioarele Crucii, Maica Sfântă închipuia mântuirea noastră, închipuia pe Eva cea răscumpărată şi mântuită.
„Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23,43).
Acesta este al treilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce.
Unul dintre cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus, îl batjocorea şi el pe Domnul în rând cu iudeii.
Însă celălalt tâlhar rămăsese zguduit în sufletul lui de când auzise pe Domnul rugându-Se pentru batjocoritori şi zicând: „Tată, iartă-le lor".
Aceste cuvinte au fost ca un fulger de lumină în noaptea sufletului său.
Îndată şi-a dat seama că alături de el nu poate fi decât Hristos, Fiul Cerului, şi a început a mustra pe celălat tâlhar, zicându-i: „Nu te temi tu de Dumnezeu, căci noi după dreptate cele vrednice de faptele noastre suferim, iar Acesta nici un rău n-a făcut". „Şi zicea lui Iisus: «Pomeneşte-mă, Doamne, când vei fi întru Împărăţia Ta!»
Şi a zis Iisus lui: «Amin zic ţie, astăzi împreună cu Mine vei fi în rai»" (Luca 23,41-43).
O, dragă cititorule, de am lua pildă şi noi măcar de la acest tâlhar mântuit în clipa din urmă.
În sufletul acestui păcătos s-a petrecut o zguduire, o rupere fulgerătoare cu trecutul său, cu păcatele sale.
Şi-a simţit, şi-a mărturisit păcatele şi îndată a luat iertare şi viaţă prin Sângele Mântuitorului.
Oricât de păcătos ai fi, dragă suflete, printr-o rupere cu păcatul, cu trecutul tău cel păcătos şi printr-o simţire şi mărturisire a păcatelor ce te apasă, poţi lua iertare şi viaţă.
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat?" (Matei 27,46).
Acesta e al patrulea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce.
„Şi de la ceasul al şaselea (adică de la orele 12 ziua), întuneric s-a făcut peste tot pământul până la al nouălea ceas (adică până la 3 d.a.).
Iar în ceasul al nouălea, a strigat Iisus cu glas mare, zicând: „Eli, Eli, lama sabahtani", adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai lăsat?" (Matei 27, 45-46).
În aceste cuvinte nu era durerea Mântuitorului, nici descurajarea Lui, nici groaza de moarte, ci era altceva.
Mântuitorul luase acum cu totul firea cea omenească.
Ca om, luase asupră-Şi toate păcatele lumii şi toată osânda şi pedeapsa acestor păcate. Iisus căuta spre cer, dar văzu că acum Tatăl Îl părăsise pentru păcatul ce luase asupră-Şi (Tatăl nu poate iubi păcatul).
Pământul Îl batjocorea şi Cerul Îl părăsise pentru păcatele ce luase asupră-Şi, pentru păcatele noastre.
Mântuitorul Se văzu pe o clipă despărţit de Tatăl şi Se îngrozi.
Mântuitorul S-a îngrozit văzând cum păcatul rupe legătura dintre om şi Dumnezeu şi în această groază a strigat „Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?"
Strigătul Mântuitorului a fost un strigăt de durere pentru păcat şi pentru cei care trăiesc în păcat.
Strigătul Mântuitorului răsună şi azi şi va răsuna până la sfârşitul veacurilor.
El strigă azi: „Pentru ce M-aţi părăsit? De câte ori părăsim învăţăturile Lui El strigă pe mine şi pe tine, cititorule: „De ce M-ai părăsit?"
Auzi tu acest strigăt şi această întrebare?
„Mi-e sete" (Ioan 19,28).
Acesta e al cincilea cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce.
Chinurile celor judecaţi la moarte pe cruce erau groaznice.
Clipă de clipă sângele li se scurgea, oasele slăbeau din încheieturi, corpul se înţepenea.
Sângele se urca sus la tâmple, gâtul se usca, şi osânditul simţea o sete grozavă.
Şi pe lângă aceasta, Mântuitorul fusese chinuit încă aproape douăzeci şi patru de ore pe la Caiafa, la Pilat şi pe drumul Crucii, fără să guste nici un pic de apă.
Mântuitorul răbdă şi acest chin al setei până aproape la moarte.
Mântuitorul era îngrijorat de planul mântuirii noastre şi această grijă pentru noi era mai presus de durerile Sale.
Abia după ce isprăvi cu toate, Se gândi şi la cumplita Sa sete şi strigă: „Mi-e sete".
O, Scumpul meu Mântuitor!
Cât de mult Te-ai uitat pe Tine şi grozavele Tale dureri, ca să fii al nostru şi să ne mântuieşti pe noi!
Dar ce văd? O, ce lucru grozav. Un ostaş Îţi întinde în batjocură o trestie cu un burete muiat în fiere şi oţet (Ioan 19,29).
Aşa au ştiut oamenii să răsplătească binefacerile Tale: cu fiere şi oţet, precum proorocise cu o mie de ani înainte proorocul David: „Au dat spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea cu oţet M-au adăpat" (Psalm 68,25).
„Acestea zice Domnul către iudei: «Poporul Meu, ce am făcut Eu vouă sau ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit.
Poporul Meu, ce am făcut Eu vouă şi cu ce M-aţi răsplătit?
În loc de mană - cu fiere, în loc de apă - cu oţet M-aţi adăpat, în loc să Mă iubiţi - pe Cruce M-aţi pironit»" (din cântările bisericeşti).
Dar să nu-i osândim numai pe iudei, căci de cele mai multe ori şi noi Îl răsplătim pe Domnul tot aşa.
Mântuitorul strigă şi azi: „Mi-e sete".
Îi e sete Domnului după viaţa noastră cea curată, după inima noastră cea aprinsă pentru El şi lucrul Lui.
Îi e sete după faptele noastre cele bune, după dragostea noastră cea creştină, dar noi în loc de acestea Îl adăpăm pe Domnul cu oţet de ură şi cu fiere de păcate şi destrăbălări.
Cu o astfel de băutură Îl adăpi şi tu, cititorule, pe Domnul?
„Săvârşitu-s-a!" (Ioan 19,30).
Acesta a fost al şaselea cuvânt pe care l-a rostit Iisus de pe Cruce.
Iar dacă a gustat Iisus oţetul ce I se dăduse (cu suliţa într-un burete), a zis: „Săvârşitu-s-a!".
Prin acest cuvânt Mântuitorul spunea că Şi-a împlinit chemarea ce a avut-o în lume. Adăparea cu oţet era cea din urmă proorocie care trebuia să se mai împlinească.
După ce s-a împlinit şi aceasta, Mântuitorul a strigat „Săvârşitu-s-a!".
A fost acesta un strigăt de biruinţă.
Mântuitorul biruise toate ispitele şi durerile.
Diavolul era biruit.
Jertfa era gata.
Dar vai, acest strigăt pentru mulţi va fi un strigăt de pieire în Ziua Judecaţii.
O, Scumpul meu Mântuitor!
Tu ne-ai lăsat gata Jertfa mântuirii.
„Ospăţul" Tău este gata... masa e întinsă... toate uşile sunt deschise... din toate părţile s-aude chemarea: „Veniţi, că toate sunt gata" (Luca 14,17-24)... veniţi, că iată cuiele au săpat mâinile şi picioarele Mele... veniţi, că suliţa a împuns coasta Mea... veniţi, că totul e gata".
Însă, vai, cei mai mulţi nu vreau să intre şi să guste din cina mântuirii.
Cei mai mulţi îşi sfârşesc viaţa cu pieire sufletească, trăiesc o viaţă cheltuită în zadar.
O, ce osândă îi aşteaptă!
„Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul Meu!" (Luca 23,46).
Acesta a fost al şaptelea şi cel din urmă cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de supunere şi de ascultare faţă de Tatăl. Ştiind că a împlinit toată voia Tatălui, El îşi lasă lucrul acum mai departe în grija Tatălui şi, aplecându-Şi capul în semnul celei din urmă rugăciuni, îşi dă duhul în mâinile Tatălui.
Ce moarte liniştită şi măreaţă!
E moartea unei vieţi trăite în ascultare de Dumnezeu şi în jertfire pentru mântuirea celor pierduţi.
Învredniceşte-ne şi pe noi, Mântuitorule, şi ne dă dar şi putere să murim şi noi în ascultare de Tatăl Ceresc şi de Tine.
Dă-ne dar şi ajutor, ca la sfârşitul vieţii, să ne putem încredinţa şi noi duhul nostru în mâinile Tatălui Ceresc!
Acestea sunt cele şapte cuvinte ce le-a rostit Iisus de pe Cruce.
Aceste şapte cuvinte sunt cel din urmă testament ce ni l-a lăsat Mântuitorul în clipele morţii.
Cutremur şi întuneric mare se făcuse când a rostit Iisus aceste cuvinte.
Fulgere luminau Golgota şi morminte se deschideau.
O, de ar fi şi aceste cuvinte nişte fulgere de lumină în întunericul sufletelor noastre şi un cutremur care pe mulţi să-i poată scoate din mormintele păcatelor!"
Sunt aceste cuvinte un ultim şi minunat testament pe care Mântuitorul l-a lăsat lumii şi oamenilor.
Cu ajutor de la Domnul vom tâlcui cândva pe larg aceste cuvinte.
Acum vom spune numai pe scurt înţelesul lor.
„Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23,34).
Acesta a fost cel dintâi cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce.
N-a fost acest cuvânt numai o predică şi o măreaţă pildă despre iubirea şi iertarea vrăjmaşilor, ci în acest cuvânt e pusă şi marea Jertfă a Sângelui, ce cuprinde pe toţi păcătoşii de la începutul lumii până la sfârşitul ei.
De câte ori păcătuim, Mântuitorul sângerează din nou şi îşi ridică din nou mâinile străpunse spre cer, rugându-Se şi zicând: „Tată, iartă-le lor!"
Din clipa în care Mântuitorul a sângerat, El S-a făcut Marele Mijlocitor între noi şi Dumnezeu (1 Timotei 2,5) şi ne-a dat darul să ne „putem curaţi de orice păcat prin Sângele Lui" (1 Ioan 1,7).
Vai însă de Cei care nu primesc acest dar mare şi sfânt, ci îl resping şi îl batjocoresc mereu (prin fărădelegile şi nepăsarea lor), ca odinioară iudeii.
„Femeie, iată pe Fiul tău"... (Ioan 19,26-27).
Acesta a fost al doilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce.
Învăţăceii Domnului fugiseră văzând grozava primejdie a răstignirii.
Însă Maica Sfântă şi încă două femei credincioase: Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena rămăseseră la picioarele Crucii, plângând cu hohot chinurile Domnului.
Cu ele era şi Ioan, învăţăcelul cel iubit al Domnului, singurul dintre apostoli care L-a însoţit pe Domnul până la moarte.
Mântuitorul, uitân-du-se jos, I Se făcu milă de Maica Sfântă.
Prin inima ei cu adevărat trecea acum sabia (Luca 2,35).
„Deci văzând Iisus pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, a zis Maicii Sale: „Femeie, iată Fiul tău".
După aceea a zis ucenicului: „Iată pe mama ta".
În aceste cuvinte nu este numai mila şi îngrijorarea Mântuitorului pentru o mamă chinuită, ci este şi un înţeles mai adânc.
Iisus îi zice Maicii Sfinte: „femeie", închipuind acest cuvânt împlinirea făgăduinţei ce a dat-o Dumnezeu lui Adam când i-a făgăduit pe „Cel Care Se va naşte din femeie şi va zdrobi capul şarpelui" (Facere 3,15).
La picioarele Crucii, Maica Sfântă închipuia mântuirea noastră, închipuia pe Eva cea răscumpărată şi mântuită.
„Astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23,43).
Acesta este al treilea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce.
Unul dintre cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus, îl batjocorea şi el pe Domnul în rând cu iudeii.
Însă celălalt tâlhar rămăsese zguduit în sufletul lui de când auzise pe Domnul rugându-Se pentru batjocoritori şi zicând: „Tată, iartă-le lor".
Aceste cuvinte au fost ca un fulger de lumină în noaptea sufletului său.
Îndată şi-a dat seama că alături de el nu poate fi decât Hristos, Fiul Cerului, şi a început a mustra pe celălat tâlhar, zicându-i: „Nu te temi tu de Dumnezeu, căci noi după dreptate cele vrednice de faptele noastre suferim, iar Acesta nici un rău n-a făcut". „Şi zicea lui Iisus: «Pomeneşte-mă, Doamne, când vei fi întru Împărăţia Ta!»
Şi a zis Iisus lui: «Amin zic ţie, astăzi împreună cu Mine vei fi în rai»" (Luca 23,41-43).
O, dragă cititorule, de am lua pildă şi noi măcar de la acest tâlhar mântuit în clipa din urmă.
În sufletul acestui păcătos s-a petrecut o zguduire, o rupere fulgerătoare cu trecutul său, cu păcatele sale.
Şi-a simţit, şi-a mărturisit păcatele şi îndată a luat iertare şi viaţă prin Sângele Mântuitorului.
Oricât de păcătos ai fi, dragă suflete, printr-o rupere cu păcatul, cu trecutul tău cel păcătos şi printr-o simţire şi mărturisire a păcatelor ce te apasă, poţi lua iertare şi viaţă.
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat?" (Matei 27,46).
Acesta e al patrulea cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce.
„Şi de la ceasul al şaselea (adică de la orele 12 ziua), întuneric s-a făcut peste tot pământul până la al nouălea ceas (adică până la 3 d.a.).
Iar în ceasul al nouălea, a strigat Iisus cu glas mare, zicând: „Eli, Eli, lama sabahtani", adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai lăsat?" (Matei 27, 45-46).
În aceste cuvinte nu era durerea Mântuitorului, nici descurajarea Lui, nici groaza de moarte, ci era altceva.
Mântuitorul luase acum cu totul firea cea omenească.
Ca om, luase asupră-Şi toate păcatele lumii şi toată osânda şi pedeapsa acestor păcate. Iisus căuta spre cer, dar văzu că acum Tatăl Îl părăsise pentru păcatul ce luase asupră-Şi (Tatăl nu poate iubi păcatul).
Pământul Îl batjocorea şi Cerul Îl părăsise pentru păcatele ce luase asupră-Şi, pentru păcatele noastre.
Mântuitorul Se văzu pe o clipă despărţit de Tatăl şi Se îngrozi.
Mântuitorul S-a îngrozit văzând cum păcatul rupe legătura dintre om şi Dumnezeu şi în această groază a strigat „Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?"
Strigătul Mântuitorului a fost un strigăt de durere pentru păcat şi pentru cei care trăiesc în păcat.
Strigătul Mântuitorului răsună şi azi şi va răsuna până la sfârşitul veacurilor.
El strigă azi: „Pentru ce M-aţi părăsit? De câte ori părăsim învăţăturile Lui El strigă pe mine şi pe tine, cititorule: „De ce M-ai părăsit?"
Auzi tu acest strigăt şi această întrebare?
„Mi-e sete" (Ioan 19,28).
Acesta e al cincilea cuvânt pe care l-a rostit Mântuitorul de pe Cruce.
Chinurile celor judecaţi la moarte pe cruce erau groaznice.
Clipă de clipă sângele li se scurgea, oasele slăbeau din încheieturi, corpul se înţepenea.
Sângele se urca sus la tâmple, gâtul se usca, şi osânditul simţea o sete grozavă.
Şi pe lângă aceasta, Mântuitorul fusese chinuit încă aproape douăzeci şi patru de ore pe la Caiafa, la Pilat şi pe drumul Crucii, fără să guste nici un pic de apă.
Mântuitorul răbdă şi acest chin al setei până aproape la moarte.
Mântuitorul era îngrijorat de planul mântuirii noastre şi această grijă pentru noi era mai presus de durerile Sale.
Abia după ce isprăvi cu toate, Se gândi şi la cumplita Sa sete şi strigă: „Mi-e sete".
O, Scumpul meu Mântuitor!
Cât de mult Te-ai uitat pe Tine şi grozavele Tale dureri, ca să fii al nostru şi să ne mântuieşti pe noi!
Dar ce văd? O, ce lucru grozav. Un ostaş Îţi întinde în batjocură o trestie cu un burete muiat în fiere şi oţet (Ioan 19,29).
Aşa au ştiut oamenii să răsplătească binefacerile Tale: cu fiere şi oţet, precum proorocise cu o mie de ani înainte proorocul David: „Au dat spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea cu oţet M-au adăpat" (Psalm 68,25).
„Acestea zice Domnul către iudei: «Poporul Meu, ce am făcut Eu vouă sau ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit.
Poporul Meu, ce am făcut Eu vouă şi cu ce M-aţi răsplătit?
În loc de mană - cu fiere, în loc de apă - cu oţet M-aţi adăpat, în loc să Mă iubiţi - pe Cruce M-aţi pironit»" (din cântările bisericeşti).
Dar să nu-i osândim numai pe iudei, căci de cele mai multe ori şi noi Îl răsplătim pe Domnul tot aşa.
Mântuitorul strigă şi azi: „Mi-e sete".
Îi e sete Domnului după viaţa noastră cea curată, după inima noastră cea aprinsă pentru El şi lucrul Lui.
Îi e sete după faptele noastre cele bune, după dragostea noastră cea creştină, dar noi în loc de acestea Îl adăpăm pe Domnul cu oţet de ură şi cu fiere de păcate şi destrăbălări.
Cu o astfel de băutură Îl adăpi şi tu, cititorule, pe Domnul?
„Săvârşitu-s-a!" (Ioan 19,30).
Acesta a fost al şaselea cuvânt pe care l-a rostit Iisus de pe Cruce.
Iar dacă a gustat Iisus oţetul ce I se dăduse (cu suliţa într-un burete), a zis: „Săvârşitu-s-a!".
Prin acest cuvânt Mântuitorul spunea că Şi-a împlinit chemarea ce a avut-o în lume. Adăparea cu oţet era cea din urmă proorocie care trebuia să se mai împlinească.
După ce s-a împlinit şi aceasta, Mântuitorul a strigat „Săvârşitu-s-a!".
A fost acesta un strigăt de biruinţă.
Mântuitorul biruise toate ispitele şi durerile.
Diavolul era biruit.
Jertfa era gata.
Dar vai, acest strigăt pentru mulţi va fi un strigăt de pieire în Ziua Judecaţii.
O, Scumpul meu Mântuitor!
Tu ne-ai lăsat gata Jertfa mântuirii.
„Ospăţul" Tău este gata... masa e întinsă... toate uşile sunt deschise... din toate părţile s-aude chemarea: „Veniţi, că toate sunt gata" (Luca 14,17-24)... veniţi, că iată cuiele au săpat mâinile şi picioarele Mele... veniţi, că suliţa a împuns coasta Mea... veniţi, că totul e gata".
Însă, vai, cei mai mulţi nu vreau să intre şi să guste din cina mântuirii.
Cei mai mulţi îşi sfârşesc viaţa cu pieire sufletească, trăiesc o viaţă cheltuită în zadar.
O, ce osândă îi aşteaptă!
„Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul Meu!" (Luca 23,46).
Acesta a fost al şaptelea şi cel din urmă cuvânt ce l-a rostit Iisus de pe Cruce. Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de supunere şi de ascultare faţă de Tatăl. Ştiind că a împlinit toată voia Tatălui, El îşi lasă lucrul acum mai departe în grija Tatălui şi, aplecându-Şi capul în semnul celei din urmă rugăciuni, îşi dă duhul în mâinile Tatălui.
Ce moarte liniştită şi măreaţă!
E moartea unei vieţi trăite în ascultare de Dumnezeu şi în jertfire pentru mântuirea celor pierduţi.
Învredniceşte-ne şi pe noi, Mântuitorule, şi ne dă dar şi putere să murim şi noi în ascultare de Tatăl Ceresc şi de Tine.
Dă-ne dar şi ajutor, ca la sfârşitul vieţii, să ne putem încredinţa şi noi duhul nostru în mâinile Tatălui Ceresc!
Acestea sunt cele şapte cuvinte ce le-a rostit Iisus de pe Cruce.
Aceste şapte cuvinte sunt cel din urmă testament ce ni l-a lăsat Mântuitorul în clipele morţii.
Cutremur şi întuneric mare se făcuse când a rostit Iisus aceste cuvinte.
Fulgere luminau Golgota şi morminte se deschideau.
O, de ar fi şi aceste cuvinte nişte fulgere de lumină în întunericul sufletelor noastre şi un cutremur care pe mulţi să-i poată scoate din mormintele păcatelor!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu