marți, 22 septembrie 2009

Casa parinteasca




Ascultaţi-mă surori pe mine
Şi voi fraţii mei ce v-aţi sfădit,
Îi păcat, nu-i drept, nu este bine
Să vinzi casa care te-a-ncălzit.
Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt,
Încă vin copiii s-o colinde…
Nu ştiu că părinţii nu mai sunt.

Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde pragul părintesc
Dintre-atatea locuri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.

Bani ne-ar trebui la fiecare
Toţi avem copii şi vremea-i grea
Însă cum să vinzi fereastra oare,
Cea la care mama ne-aştepta.
O vom da şi vom schimba lăcate
Şi vor pune şi ferestre noi
Şi trecând pe lângă ea vreodată
Va privi ca la străini la noi

Om pleca şi noi cândva din viaţă
Şi părinţii sus ne-or întreba
Ce mai face casa lor cea dragă
Cine are grijă azi de ea?...

Ce mai face casa lor cea dragă
Cine are grijă azï de ea

versuri Grigore Vieru


Am fost acasă de curând cu ocazia înmormântării fratelui meu mai mare şi în serile de priveghi, în momentul în care închideam ochii, o vedeam pe mama, singura amintire pe care o am cu ea este înconjurata de flori de gradină, dar şi de noi cei 9 copii, în sicriu....

Apoi, mi-am amintit versurile astea. Am plecat din casa părintească imediat după înmormântarea mamei, aveam un an. Dar de cate ori ma întorc să-l vizitez pe tatăl meu şi pe fratele care a ramas în casa părintească, trăiesc un moment de mare încărcare emoţională, pentru că oriunde ai fi nu este " ca acasă" ! Deşi eu nu pot vorbi de clipele petrecute cu mama în această casă, totuşi ea este cea care ma umple de dor. Mi-o imaginez stând undeva într-un colţişor al casei, mi-o imaginez dormind în patul din care mai înainte m-am ridicat, mi-o imaginez peste tot în această casă, ceea ce mă face să ma simt foarte comod "acasă"...într-adevar, nicăieri nu e mai bine ca acasă, chiar daca nu-mi amintesc nimic din copilăria mea legat de această casă....

Trebuie însă să recunosc că nu am avut aceste sentimente dintodeauna dar melodia aceasta m-a mişcat şi mi-a provocat zeci de întrebări al căror răspuns încă îl mai caut.
Am conştientizat însă că cel ce simte cu adevrăt dorul de casa părintească înţelege mult mai uşor chemarea spre cealaltă casă părintească, a Bisericii, a Părinţilor care ne-au născut la o nouă viaţă în Hristos.

Nu ştiu alţii ce simt, poate că cei ce citiţi aceste rânduri nu sunteţi de acord cu cele spuse de mine sau poate că nu mă veţi înţelege...dorul de casa părintească este un dor ce nu poate fi uşor exprimat în cuvinte, el se simte.

Voi, îl simţiţi?

4 comentarii:

Miriam spunea...

,,Nu stiu altii ce simt, poate ca cei ce cititi aceste randuri nu sunteti de acord cu cele spuse de mine sau poate ca nu ma veti intelege...dorul de casa parinteasca este un dor ce nu poate fi usor exprimat in cuvinte, el se simte.
Voi, il simtiti?"...

...m-ai făcut să plâng, Sorin...şi plâng şi scriu...de curând am fost şi eu la casa părintească...şi amintirile şi dorul m-au copleşit...Iată ce scriam la sfârşitul zilei de 12 sept:
,,Mâine se împlinesc 7 ani de când am învăţat să trăiesc cu un dor mai special...dor de tata...
Dacă unele doruri se caută şi se întâlnesc aici pe pământ, sunte unele doruri care se vor împlini doar în Veşnicie...dorul de cei plecaţi mai devreme Acolo...

Azi, în timpul pregătirilor pentru pomenirea de mâine, aveam sentimentul că tata e şi el pe acolo...Şi ce e mai interesant e că nu mi-au dat lacrimile...mai degrabă zâmbeam ca la o revedere dragă...Un simţământ nou, altfel...Nu prea ştiu cum să îl explic...Am simţit un fel de dor blând, mângâietor...
Poate mâine la biserică voi simţi altfel dorul..."

13 septembrie ...,,...,,ieri " ( 12 sept. ) am zâmbit în dorul meu fiindcă simţeam prezenţa ocrotitoare şi blândă a tatălui meu...
Dar azi ( 13 sept. ) a fost altfel...aşa cum intuiam...În biserică a revenit dorul acela care voia să vadă ochii tatălui...ochii aceia umezi de grijă pentr noi...ochii aceia umezi de iubire părintească...Simţeam un dor puternic de surâsul lui ce ne spunea: eşti un copil de care mă bucur...
Mi-e dor să îi văd palmele acelea bătătorite în care parcă vedeam crescând pâinea ce o mâncam zi de zi...
Şi dorul acesta puternic care voia să vadă chipul drag, l-a căutat pe tatăl meu...l-a căutat îndelung şi a regăsit ceva trăsături chipurile îmbătrânite ale în fraţilor lui...şi atunci dorul a fost nemilos şi mi-a stors inima umplându-mi ochii de lacrimi ca atunci, în clipa despărţirii...
...Apoi nu am mai încetat să îmi privesc unchii şi mătuşile zâmbind...şi-mi răspundeau la fel..era o taină între aceste zâmbete...cred că îl vedeau pe tata în mine...şi eu în ei...Da. Asta era!...

Cert e că dorul e ca un copil care e aşa de sincer...când e, nu se ascunde...se exprimă spontan că ne copleşeşte...ne cucereşte...

În casa părintească e toată copilăria noastră rămasă acolo în candoarea ei... iar copilăria înseamnă mamă şi tată, fraţi şi surori...miros de pâine coaptă, de lapte cald...Copilăria ne aşteaptă cu braţe de dor ...

Dacă fiecare dintre noi avem o altă ,,acasă" pământească, între creştini e altfel: cu toţii avem aceeaşi Acasă cerească...şi aceeaşi alergare şi acelaşi dor...şi aceeaşi Aşteptare...

Sorin, fiecare postare e mai deosebită ca alta! Ne ţii inimile pe mari înălţimi...

Sorin M. spunea...

Multumesc Mariana de aceste ganduri, ma gandeam reascultand aceasta cu o tristete adanca la casuta fratelui nostru drag Traian Dorz. Cuibul acela modest, in care au luat nastere comorile noastre nemuritoare... astazi nu mai este.
S-a intamplat exact ca in versurile:

"... O vom da şi vom schimba lăcate
Şi vor pune şi ferestre noi
Şi trecând pe lângă ea vreodată
Va privi ca la străini la noi..."

Vor spune cei ce au darmat vechea casa, ca au facut una mai frumoasa, dar nu este asa.
In amintirea acelei minunate "case parintesti" am scris versurile urmatoare:

A fost odată o dulce-acasă...
În a Beiuşului Livadă.
Îi păşeai sfântul prag
cu-atâta-nfiorare!...
…şi cu drag…
cu teamă că n-ai să poţi
ieşi din extaz
cuprins fiind de-a’
veşniciei tainice frumuseţi!

A fost odată...
Îţi aminteşti?
De uşa de la cămăruţa lui,
De perna, pe care
de atâtea ori ai îmbrăţişat-o,
cu lacrimi în ochi,
cu roua dorului
şi cu sufletul răvăşit,
cu plânsul primenit,
cu sfântă smerire
şi cu mâini tremurânde
ştiind ce taine ascunde
de simpla ta privire?

A fost odată...
Îţi aminteşti?...
De masa unde sta aplecat,
de nu ştiai de scrie
sau este-n rugăciune?

Îţi aminteşti
De locu-n care
Domnul parcă-ascunde,
de privirile duşmane,
Comori Nemuritoare?

Când păşeai înăuntru,
ca-ntr-un templu,
te simţeai aproape de ceruri…
atât de aproape
de-al Domnului psalmist…

Era prezent în toate,
îi căutai privirea,
ştiai că este acolo,
ştiai că el te-aşteaptă!
Îi căutai Iubirea…

Şi-o lumină blândă umplu
căsuţa- aceea…
Simţeai cum se revarsă…
Simţeai cum trece aievea
peste malurile sufletului…
Simţeai cum Dumnezeu
se pogoară acolo,
împreunând aura prezentului
cu veşnicia, cu Dincolo!...

Îţi aminteşti?!...
A fost odată….

elena marin-alexe spunea...

Rascolitoare versuri care imi tulbura privirea cu lacrimi de cate ori o ascult si ma doare inima de parca un pumnal s-ar invarti in ea fara oprire si mi-ar provoca dureri neampartasite....
Dumnezeu sa-l odihneasca pe Grigore Vieru, care a lacrimat acest poem.
Felicitari pentru postare!

florina spunea...

sunt cuvinte adevarate frate sorine si stiu si simnt aceasta poate acei care nu au parinti dar nu e adevarat parintii mei inca traiesc si de cate ori ma duc acasa ami aduc aminte de copilaria petrecuta an casa si parca cum ziceai nicaieri nui ca acas sa faca domnul nostru isus ca sa umple inimile noastre de bucurie de cate ori plecam acasa la casa parinteasca amin....