Legământ şi Sacrificiu

(Povestea ne poartă în timp, acum 2000 si ceva de ani, în vechea cetate a Romei)

Peste marea cetate a Romei se lăsă înserarea, soarele asfinţise lăsând în urma lui o imensă pată roşiatică, ce devenea tot mai roşie adunând parcă în ea sângele miilor de creştini osândiţi la moarte pentru simplu fapt că-L iubeau pe Domnul Iisus.
Filip, un tânăr de 18 ani, se întorcea de la marele amfiteatru, unde privii cu ochii plini de spaimă şi groază cum bărbaţi, femei dar şi tineri de seama lui, erau sfâşiaţi de colţii şi ghearele sălbăticiunilor înfometate, sau de coarnele taurilor înfuriaţi. Se opri pe o colină de unde se putea vedea amfiteatrul luminat de zeci de făclii. Se făcea curăţenie, pentru că în ziua următoare împăratul Nero, avea să răsplătească pe toţi acei ce contribuise la descoperirea şi prinderea creştinilor. Privind înspre acel loc, lui Filip îi revenii în minte urletele plinde mânie a celor ce strigau „...moarte creştinilor, moarte creştinilor...”, îşi astupă urechile şi închise ochii câteva clipe, pentru a alunga din minte această scenă vulgară şi înspăimântătoare. Strigătele se opriră, acum Filip îşi reaminti cântul creştinilor, era ceva ce nu mai auzise niciodată, ce-i înfiora tot trupul, era un cântec venit parcă din altă lume.
- Ciudat ! ( îşi spuse în sinea lui), cum poate un om să moară cântând? Oare ce doreau să spună prin cântul lor?
Filip, se reculese câteva clipe încercând să-şi amintească ceva frânturi din acel misterios cântec al creştinilor ce murise în ziua aceea: „ Slavă lui Dumnezeu, iată vedem cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu!...Iată braţele Lui sunt întinse spre noi, auziţi glasul Lui...Doamne Iisuse, o Tată Doamne primeşte sufletele noastre...”
Ridică ochii şi privi cerul luminat de cele câteva stele ce licăreau ca nişte nestemate în amurgul roşu al serii. Cu ochii spre acest amurg roşu, Filip, se întrebă cu glas tare:
- De ce oare eu nu am văzut, cum spuneau ei cerul deschis?
În clipele acelea simţii o mână caldă pe umărul lui şi un glas ce îl făcu să tresară:
- Poate că noi nu suntem vrednici, să vedem ce au văzut ei!
Filip se întoarse, privi pe soldatul roman ce-i sta în faţa şi vorbi pe un ton mai ridicat:
- Vrednici! Vrednici de ce?
- Prietene, gândeşte-te, oamenii de azi au murit nevinovaţi, acest lucru nu-ţi spune nimic?
- Nevinovaţi?! Dar se spune că au dat foc Romei!
- Eşti sigur că ei au făcuto, eşti chiar atât de sigur....?
Filip, plecă în jos capul, la această întrebare, nu putea încă răspunde. Mâna soldatului îi mângâie părul.
- Prietene, eu trebuie să plec, dacă vrei să mai stăm de vorbă caută-mă. Numele meu este Caludius.
Surpins de faptul că un soldat roman luase apărarea creştinilor, Filip nu mai îndrăzni să spună nimic. Ridică totuşi capul şi-l privi pe Claudius îndepărtudnu-se şi spuse în şoaptă:
- Am să te caut, am să te caut curând!
Ajuns acasă află cu durere că vecinii lui au fost luaţi de soldaţi sub acuzaţia că au permis creştinilor să se ascundă şi să se strângă în casa lor şi că s-ar fi dat de partea lor făcându-se şi ei creştini. Neputându-şi ascunde durerea şi lacrimile, Filip se retrase în odăiţa lui, se considera bărbat şi nu dorea să fie văzut plângând de cei prezenţi la acea oră în casa lui. Se apropie atât de mult de această familie, deoarece venise împreună cu ei din Galileia. Familia vecinilor şi familia lui, au trăit împreună clipe minunate mai ales atunci când mergeau la Templu în Ierusalim să se roage Domnului. Şi acum, dintr-o dată fac parte din secta aceasta periculoasă a creştinilor. Gândul că nu o să-i mai vadă niciodată îl făcea pe Filip să fie într-o continuă frământare, ridicându-şi singur fel şi fel de întrebări. Vecinii, nu erau oameni răi, iar pe deasupra erau fideli Domnului. Pe vremea când erau în Galilea, erau nelipsiţi de la Templu şi erau printre cei mai de vază oameni de la templu. Şi acum, iată-i creştini...dar, lucrul acesta nu i-a făcut nişte oameni periculoşi ci din potrivă, a făcut din ei o familie şi mai evlavioasă şi mai credincioasă. În casa lor, veneau zilnic zeci de săraci şi ei le dădea hrană şi îmbrăcăminte. Filip îşi aminti că într-o zi asistase la o astfel de împărţire de ajutoare...o, deabia acum înţelegea dragostea cu care vecinul îşi primea oaspeţii, plângând pe umărul fiecărui nou venit în casa lui. Trebuie să existe o taină – gândi Filip – o taină care-i face pe aceşti creştini neînfricaţi, chiar şi în faţa morţii. O taină ce învăluie viaţa, moartea şi după cum spun creştinii, învierea lui Iisus din Nazaret....
Adormi într-un târziu, fără să-şi poată răspunde, fără să poată înţelege nimic. Dimineaţa porni de acasă să afle câte ceva despre vecinii lui, unde i-au dus soldaţii şi dacă vor fi daţi şi ei la fiarele sălbatice. Nu află însă nimic. Oamenii se fereau, îl priveau dubios dând din umeri, arătând că nu şiu nimic. Atunci îşi aminti de Caludius şi porni în căutarea lui. Nu mică ia fost uimirea când a aflat că el făcea parte din corpul de gardă ce păzeşte beciurile unde erau închisi creştinii. Când în sfârşit îl întâlni, nu mai ştiu ce să spună şi plecă din nou capul în pământ. Claudius, îi ridică bărbia cu un deget şi îi spuse:
- Prietene, nu trebuie să-ţi pleci capul în faţa mea, în faţa Marelui Creator suntem cu toţii egali!
- De unde ai învăţat lucrul acesta? (întrebă uimit Filip) Tu eşti roman, iar romanii s-au considerat în todeauna mai presus de orice popor!
- Există un Dumnezeu, mai mare decât toţi zeii Romei. El şi-a trimis Fiul să aducă lumii ceea ce-i lipsea, ceea ce pierdu-se, dragostea, blândeţea şi pacea între oameni.
- Claudius, văd că şti multe despre creştini, poate să iasă ceva bun dintre aceştia?
- Filip, se spune că Domnul Iisus, avea un ucenic pe care îl chema ca pe tine, tot Filip. Într-o zi, acesta se întâlni cu Natanael, care îl întrebă exact acelaş lucru ca şi tine acum: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”. Natanael punea această întrebare cu privire la Domnul Iisus.
- Şi, ce răspuns i sa dat? ( întrebă Filip, din ce în ce mai curios)
Claudius zâmbi şi îi răspune:
- „Vino şi vezi!”!
- Ce să văd? ( întrebă Filip nedumerit)
- Prietene, aşa i-a răspuns Filip, ucenicul Domnului Iisus, lui Natanael: „ Vino şi vezi!” şi aşa îţi răspund şi eu.
După această conversaţie, Claudius îl coborâ pe Filip în beciurile de unde se auzeau cântând creştinii. Cu ochii în lacrimi, stăpânindu-şi glasul tremurând, Claudius deschise din nou discuţia:
- Priveşte, poţi spune ceva rău despre ei?
Filip nu răspunse, îşi văzu într-un colţ vecinii şi alergă spre ei plângând. Simon, vecinul lui, îl întâmpină zicând:
- Filip, îmi pare rău că ai aflat aşa târziu că suntem creştini!
- Ne vom ruga pentru tine, ca să-L cunoşti şi tu pe Domnul Iisus! ( continuă Ana , soţia lui Simon )
- Şi să-L accepţi în viaţa ta, să fi un ucenic al Său! ( spuse Miriam, fiica vecinilor, de care Filip avea legate atâtea amintiri frumoase)
- Dacă Iisus are putere, (spuse Filip printre lacrimi) atunci rugaţi-vă de El să vă scoată de aici!
Cântarea începu din nou. Era o cântare de mulţumire, de parcă creştinii mulţumeau lui Dumnezeu că se aflau în acest loc, că au fost aleşi pentru a se jertfi şi cereau putere pentru a duce la capăt acest sacrificiu.
- Priveşte prietene, spuse Claudius, priveşte şi ţine minte, aceste suflete nevinovate merg la moarte, dar această moarte va fi doar poarta de intrare în împărăţia Fiului lui Dumnezeu, deaceea sunt aşa de fericiţi. Primul martir a fost Ştefan, diaconul din Antiohia, care înainte de a muri, adică de aş da sufletul în mâinile lui Dumnezeu, a văzut cerurile deschise. De atunci, zeci şi sute de creştini au mărturisit acest lucru în faţa morţii.
Filip şi Claudius ieşiră din beciuri şi se aşezară undeva la umbra zidurilor. Acolo Filip avea să afle mult mai multe despre Domnul Iisus.
- Filip, marele proroc Maleahi spune în sulul cărţii sale astfel: „ Atunci cei care se tem de Domnul au vorbit unul cu altul, aşa cum vorbim noi acum, iar Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei care se tem de Domnul şi cinstec numele Lui”. Vezi Filip, pentru simplu fapt că noi vorbim despre Domnul, suntem trecuţi în cartea aceasta, dar, aceste suflete care merg la moarte cântând: „Dacă trăim, pentru Domnul trăim şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului”?...
- Dar Claudius, care este garanţia că ei sunt ai Domnului, murind în numele lui Iisus?
- Jertfa, Jertfa de răscumpărare a Domnului Iisus le dă garanţia vieţii veşnice. Domnul Iisus a murit pe Golgota răstignit între tâlhari, pentru fiecare dintre noi, dar a treia zi a înviat, iar după ce sa arătat ucenicilor Săi, sa înălţat la ceruri zicând: „ Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”.
- Claudius, asta mă duce cu gândul să cred că acest Iisus, a fost întradevăr Fiul lui Dumnezeu!
- Să credem Filip acest lucru, pentru că Domnul Iisus a spus: „ Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” Iar în grădina Gheţimani, Domnul Iisus a privit spre noi când sa rugat zicând: „ Nu mă rog pentru mine ci pentru aceea pe care mi i-ai dat Tu... şi mă rog nu numai pentru ei ci şi pentru cei ce vor crede în Mine...”
- Mai pus pe gânduri şi mi-ai străpuns inima cu această mărturisire, Dumnezeu la făcut Domn şi Mântuitor pe acest Iisus, pe care poporul meu la răstignit?
- Da Filip, ai înţeles perfect ce am vrut să spun!
- Atunci ce trebuie să fac Claudius, pentru a fi mântuit?
- Crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi este acelaşi ieri şi azi şi în veci!
- Cred!!!....doar atât?
- Domnul Iisus a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea de zi cu zi şi să Mă urmeze!” Eşti pregătit să suferi pentru El?
- Da.....de fapt....nu ştiu....Da, Da...cred că sunt, de azi înainte vreau să fiu şi eu creştin ca cei ce cântă jos în beciuri şi ca tine!
- Filip, dacă tu vrei lucrul acesta frumos, (spuse Claudius cu lacrimi în ochi) haide să facem un legământ cu Domnul Iisus, aici, pentru todeauna.
Cei doi se prăbuşiră pe genunchi, plângând fiecare pe umărul celuilalt. Era un legământ deosebit, unde lacrimile de pocăinţă şi recunoştinţă faţă de Jertfa Mântuitorului erau cuvintele nerostite, care pecetluiau pe todeauna dorinţa celor doi, de a deveni ucenici ai Domnului Iisus. După încheierea acestui legământ, Filip ţinu să amintească cuvintele cu care poporul Israel în vremea lui Moise, pecetluise legământul între ei şi Dumnezeu: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul!” La despărţire Claudius îi spuse lui Filip:
- De azi înainte îmi eşti mai mult decât un prieten, îmi eşti frate. Vino mâine, cunosc un frate de pe vremea Domnului Iisus, vom merge la el să ne boteze, în numele Tatălui al Fiului şi al Duhului Sfânt.
Filip se întoarse acasă complet schimat. Părinţii erau nedumeriţi şi îl întrebară în cele din urmă:
- Filip, ce sa întâmplat, faţa ta este luminată de bucurie, cum n-a mai radiat nicodată?
- Iubitul inimii mele, ai aflat ceva despre vecinii noştrii? Sunt nevinovaţi aşai, vin acasă, nu?
- Dragii mei părinţi, vecinii noştrii sunt nevinovaţi şi lucrul acesta mă face fericit. Azi dimineaţă când am plecat în căutarea lor nici nu-mi trecea prin minte că reîntâlnirea cu ei o să-mi schimbe viaţa. Când i-am văzut acolo în beciurile acelea reci, cântând neînfricaţi, rugându-se pentru mine, pentru voi, când i-am auzit ce frumos vorbeau despre Părintele Veşniciilor, am înţeles ce vrea să spună prorocul Maleahi prin cuvintele:
„ Întorceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi...”
- Ce vrei să spui prin acestea Filip?!
- Ceea ce vreau să spun şi aş vrea să înţelegeţi este că de astăzi nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Acela care a murit pentru mine. El a spus:” Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”
- Filip taci! Să nu te audă cineva, căci te-ar putea învinui că eşti creştin!
- Chiar sunt mamă....chiar sunt creştin!
Părinţii încremeniseră de spaimă, cuvintele le îngheţase pe buze. Filip, dori să mai spună ceva dar, se opri, într-o astfel de situaţie, gândi el, e mai bună tăcerea. Ajuns în odăiţa lui, adormi imediat cu gândul la ziua următoare, când avea să primească botezul creştin.
Dimineaţa se trezi la ţipătul mamei sale, în câteva clipe ajunse lângă ea.
- Ce sa întâmplat mamă?
- Filip, au venit soldaţii la uşa, când i-am văzut, am crezut că au venit după tine... (plânsul îi înecă cuvintele)
- Mamă, fi pe pace, Domnul va purta de grijă.
Mama îşi plecă uşor capul pe umărul fiului, dorea să-i spună să renunţe la creştinism, dar un glas din interiorul ei îi spunea să tacă, şi tăcu.
- Mamă, dar de ce au venit soldaţii?
- Au anunţat că astăzi un nou grup de creştini vor fi daţi la fiare.
Filip tresări.
- Iar! Nu s-au săturat de sânge...mamă, cea mai cumplită fiară este Nero cu toţi slujitorii ce i se supun orbeşte!
- Filip te rog, nu mai spune aşa ceva, s-ar putea să te audă cineva şi nu aş suporta să te pierd, eşti unicul meu fiu, te rog... taci...
După ce îşi mângâie mama spunându-i despre Domnul Iisus, ceea ce învăţase de la Claudius, Filip plecă să-l caute. Soldaţii romani când au auzit pe cine caută, au aruncat cuvinte jignitoare zicând:
- Evreule te-ai împrietenit cu cine nu trebuia, cu un trădător, un duşman al împăratului şi al Romei, un creştin. Află că prietenul tău, este în drum spre burta leilor (spuseră soldaţii râzând). Nu te mai interesa de el, uită-l, pentru că s-ar putea să sfârşeşti ca el.
Filip alergă la amfiteatru, îşi făcu loc în mulţime şi ajunse în rândurile din faţă, tocmai între mama şi tatăl său aduşi cu forţa de soldaţi să vadă cum sfârşesc creştinii.
Jos în arenă creştinii aşteptau să se întâlnească cu Domnul. Printre ei se afla şi Claudius. Filip îl strigă, dar urletele mulţimii furioase îi astupară glasul. Părinţii îl prinseră pe Filip de mână şi îl rugau cu lacrimi să tacă, să renuţe la orice mişcare de protest ce l-ar putea arunca în faţa leilor. În arenă, îşi făcu apariţa prima sălbăticiune, creştinii se strânseră laolaltă, sângele le îngheţase, o parte dintre ei, nu mai erau aceiaşi pe care Filip îi cunoscuse în beciuri. Se temeau, chiar şi pe faţa lui Claudius se putea citi parcă o umbră de slăbiciune. Când apărură şi celelate fiare, se auzi un ţipăt disperat din mijlocul creştinilor, urmat de altele şi altele. Filip se smulse din braţele părinţilor şi strigă îndemnuri de încurajare către cei de jos din arenă. La curajul şi puterea cu care făcea lucrul acesta, părinţii lui rămaseră încremeniţi. Cei din arenă îi sorbeau cuvintele ca venind din partea lui Dumnezeu. Filip începu să fie huiduit, chiar lovit, dar el continua să strige:
- Fraţilor, surorilor, Bucuraţi-vă todeauna în Domnul! Iarăşi zic, bucuraţi-vă, în curând Domnul Iisus vă va şterge orice lacrimă din ochii voştri... În curând veţi fi cu El acolo unde nu va mai fi nici plâns nici ţipăt, nici durere. Iată îngerii, trimişii Domnului aşteaptă să ducă pe braţele lor sufletele voastre...”
În clipele următoare Filip fu îmbrâncit şi aruncat în arenă. Aici, el ridică ochii din nou spre cer exclamând:
- Priviţi cerurile sunt deschise!.... şi începu să cânte.
Claudius la îmbrăţişat şi a început să cânte şi el. Dintr-o dată teama a dispărut, în faţa morţii toţi creştinii din arenă cântau. Părinţii lui Filip, mişcaţi până în străfundul inimii de curajul cu care fiul lor mergea la moarte şi de îndemnurile pe care le dăduse celorlalţi fraţi creştini, strigară şi fie auziţi de toţi:
- Şi noi suntem creştini!
La auzul acestei mărturisiri, Nero, plin de furie, porunci să fie aruncaţi cât mai repede între cei osândiţi la moarte. Filip îşi întâmpină părinţii cu lacrimile şuroind pe obraz, nu apucă să le zică decât:
- Fiţi pe pace, Domnul va purta de grijă!
În clipele următoare, cântarea creştinilor începută aici pe pământ încetă un timp, pentru a se auzi din nou în ceruri unde nici chiar îngerii nu vor putea cânta ca ei.

Aduceri aminte

Doamne-nfiorat mi-aduc aminte,

ziua aceea mi-apare-nainte,

când, doar pe Tine alegându-Te,

m-am trezit plângând şi rugându-Te.

Cine altul sufletul meu ştie?...

Dă, Doamne, dorului meu tărie

să nu mai ard cum arde-un jăratic,

să nu mai fiu mereu singuratic!

M-ai privit c-o faţa fericită,

deşi uşa mi-era zăbrelită

Tu ştiai ce nu puteam a spune,

Şi mă chemai şoptit, pe nume!

Vino acum să zburăm peste nori

Ca să-ntâmpinăm eternele zări,

Despovărat de-a păcatului tină

S-odihneşti pe ţărm de vis şi lumină.

Vino! Iată-n dar o haină albă

Ca un crin din Rai cu floare dalbă,

Curăţită-n Sângele Iubirii

Care-a curs pe Crucea mântuirii....

Doamne, era într-un prag de seară,

Când Te întâlnisem prima oară,

Ti-am cerut să reclădeşti în mine,

Nadejdea uitată în ruine.

Mi-ai dat aripi pentru un zbor ceresc,

Alăturea de cei ce Te iubesc...

Doamne-nfiorat mi-aduc aminte,

ce zi, ce har, ce legăminte!

Ia treziţi fraţi şi surori

Ia treziţi fraţi şi surori

Şi-ascultaţi pe urători

Veniţi de departe

Să vă facă parte

Darului de sus

Pruncului Iisus.

Hai, treziţi să prăznuim

Şi cununi să împletim,

Cu răbdare şi iertare

Pentru dragostea Lui mare!

Iată, Maica bate-n poartă

Singură nu-i niciodată

Are-n braţe Pruncul drag

Ieşi! Întâmpin-o în prag!

Fă-ţi din casă, ieslea plină

De a cerului lumină.

Iar al inimii suspin

Fie darul tău divin!

Ia sculaţi surori şi fraţi

Şi colindul ne-ascultaţi

Căci cuvântul nu-i de-ajuns

Dacă-n inimi n-a pătrus.

Iată, Maica vă aşteaptă!

Ochii ei spre voi îndreaptă...

Dorul ei e dor nespus,

Dor, din dorul lui Iisus.

Hai cu-ntreaga ta fiinţă

Să-L primeşti plin de credinţă!

Părtaşi la-acelaşi dor să fim

Până-n veci de veci, amin!

Din nou colinde...

Cer deschis

Într-o noapte-nfrigurată
când prin inimi sufla vântul,
se-mplinise profeţia
şi s-a întrupat Cuvântul.

Ceru-nchis de-atâta vreme
acum porţile-şi deschise,
se putea zări prin ele
ce nu cuprind-a’ lumii vise.

Azi, când retrăim minunea,
toţi să ne schimbăm trăirea
alergând cu dor, la iesle,
pentru-a primi nemurirea!


Noaptea Crăciunului

E noaptea Crăciunului,
prin mila Preabunului
se aud iar colinzi.

Ne cheamă îngerii,
din văile plângerii
să mergem la iesle.

Lacrima să ne fie,
dar de bucurie
pentru veşnicie!

Colind

Decembrie 1995... primul meu vers, primul meu colind...nelipsit în Noaptea Sfântă

A sosit din nou Crăciunul
cu colindele cereşti
ce-s cântate-n nopţi divine,
pe la case sub fereşti.

Cerul şi pământul cântă,
totul este ca-ntr-un vis,
suflete ce azi colindă
acum cerul li-e deschis!

Tinerii cu dor s-adună,
în Biserica din sat,
să ia binecuvântarea
pentru-al lor colind curat.

Amintind de-acele vremuri
când la uşi bătea Maria
să fie primită-n casă,
ca să-L nască pe Mesia.

Ei duc veste minunată
pe al nostru drag pământ,
că-ntr-o iesle, într-un staul,
S-a născut Domnul Preasfânt.

Saltă deci, descuie uşa,
că astăzi la casa ta
s-a oprit din drum şi bate
Pruncul Sfânt şi Maica Sa.

De ziua mea...

E sărbătoare şi e soare,

Azi, lacrima din ochi nu doare,

Chiar dacă mai scot de prin sertar

Amintiri, la care-ncet tresar.

Iarna, iată a venit şi ea

Lasându-mi dar primul fulg de nea,

Deschizând fereastra spre vise

Ce încă nu pot fi descrise.

Oricât aş încerca, cu gândul

Tot zbor departe ani de-a rândul,

Spre Mama ce cu dor m-a născut,

Spre Mama ce cu drag m-a crescut….

E ziua mea, cei dragi imi şoptesc

Să nu uit să spun că vă iubesc.

Mulţam, din adâncul inimii

Pentru “La mulţi ani” şi bucurii!

Iertare, dacă uit să zâmbesc,

Şi uneori nu ştiu să iubesc,

Nu ştiu cum să spun în cuvinte,

Tot dorul din mine fierbinte.

Azi de dimineata in gradina casei.....minunat dar.
Multumesc Doamne!

Modelul trairii crestine

Tinand cont de scrierile Sfintilor Parinti cu privire la Sfanta Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, putem spune ca oricat de frumos si de mult am scrie despre ea, intodeauna mai este loc de alte si alte cuvinte mai frumoase. Prin Duhul Sfant, Maica Domnului a devenit si Maica noastra, a tuturor, a devenit bucuria crestinilor si maica Vietii, caci a nascut pe Cel ce a dat viata tuturor celor morti in Adam.

Sfanta Fecioara Maria, pe cat a fost inaltata de laudele ingerului, pe atat s-a smerit inaintea lui Dumnezeu. Invatam de aici ca “smerenia este temelia sfinteniei”, este scara ce ne urca la cer.

Privind sfintele icoane ce ne-o infatiseaza pe Sfanta Fecioara Maria, vedem icoana unui suflet curat, vedem oglinda bunei-cuviinte. Modestia imbracamintei impresioneaza si ne da de gandit, caci “modestia este podoaba omului cinstit”.

Desi sabia i-a strapuns inima, vazand chinurile, rastignirea si moartea Fiului ei si Mantuitorului nostru, nu si-a pierdut rabdarea. Sa nu ne-o pierdem nici noi asteptand izbavirea, pentru ca “ samanta rabdarii rodeste vesnicia”.

Sfanta Fedioara Maria a ascultat intru totul de voia lui Dumnezeu. “Iata roaba Domnului faca-mi-se dupa cuvintele tale” – a zis ingerului care-i adusese la cunostinta Planul lui Dumnezeu cu privire la ea si la mantuirea lumii. Cati dintre noi am inteles din aceste exemplu ca “ascultarea este plinirea desavarsirii”, ca este izvorul celor mai mari si dvinte virturi? Cati dintre noi ne-am supus neconditionat, fara comentarii si fara amanari indelungate, voii lui Dumneze aduse la cunostinta noastra de trimisii Lui?

In zilele de intristare, Pururea Fecioara Maria nu a deznadajduit, ci a avut credinta, incredere si nadeje ca Fiul ei, Mantuitorul lumii, va invia precum a spus. Aceste virtuti au imbarbatat-o facandu-o sa suporte “sabia” ce i-a strapuns inima atunci cand si-a vazut Fiul in agonie pe Crucea Golgotei. Ea nu a fost rapusa de durere, pentru ca si-a pus nadejdea in Dumnezeu, care i-a grait prin Arhanghelul Gavril: “ Imparatia Lui nu va avea sfarsit” ( cf. Luca 1, 31-35)

Cine vrea sa nu fie rapus de deznadejde in necaz si dureri sa nadajduiasca in Domnul asemeni Sfnintei Fecioare. Nadejdea si increderea in Dumnezeu aduc pace in suflet si putere pentru a birui orice ispita.

Iubirea de aproapele a Maicii Domnului o putem vedea la nunta din cana. Nu putea sa-i vada pe tinerii miri intristandu-se din pricina terminarii vinului. De aceea, din dragoste pentru aproapele, a mijlocit la Domnul Iisus, spunandu-I pricina intristarii lor. Din dragoste pentru aproapele, sa mijlocim si noi pentru semenii nostrii si, mai devreme sau mai tarziu, de aici sau de Dincolo, vom vedea minunea intoarcerii lor la Dumnezeu. Dragostea noastra trebuie sa-i cuprinda pe toti, fie ca ne sunt prieteni sau dusmani.

Dupa inaltarea la cer a Domnului Iisus, Sfanta Fecioara Maria era nelipsita de la intalnirile ucenicilor si ale celorlalte femei unde staruia alaturi de ei in rugaciune si cereri, impartasinu-se din Taina Euharistiei ( frangerea painii, cf. Fapte 1, 14; 2, 46)

Sa invatam de aici sa fim nelipsiti de la Sfanta Biserica, de la strangerile impreuna cu fratii si surorile in Domnul, ca si Sfanta Maica a Domnului Iisus. Sa dorim a ne apropia cat mai des de Sfanta Taina a Euharistiei, lepadand de la noi toata slava cea lumeasca, pentru ca, atunci cand ne vom impartasii cu Trupul si Sangele Domnului, sa putem face lucrul acesta cu bucurie si curatie sufleteasca.

Fie ca aceea pe care Dumnezeu-Tatal a iubit-o ca pe o fiica, Dumnezeu-Fiul, ca pe Mama Sa, si Dumnezeu-Duhul Sfant, ca pe Mireasa Lui, sa ne fie model de traire crestina, curata, sfanta si plina de roadele Duhului Sfant. Sus pe Golgota, privind la Sfanta Fecioara Maria, am invatat ce inseamna statornicia, de o astfel de statornicie sa ne invrednicim si noi, pentru ca numai cel statornic in credinta va fi mutat asemeni Maicii Domnului, in ziua randuita de Dumnezeu, de la moarte la viata vesnica.

“O! Măicuţă Sfântă
Te rugam fierbinte
Să ne-asculţi de-a pururi
Marea rugăminte:
Nu lăsa Maicuţă
Să pierim pe cale
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale!”

Bucură-te, Mireasa, pururea Fecioară!

Bucură-te bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău acoperămant!

Amin.

Mama

( 21 Noiembrie 1974,
Mama, păşea peste pragul Bisericii Biruitoare...)

Cine inima-mi încălzea,
Când dor amar mă cuprindea?

Mama ce m-a legănat
Şi “nani, nani”, mi-a cântat!

Noaptea venea cu tăcera,
Ea venea cu mângâierea

Cerul se umplea de stele
Ea umplea visele mele …

Crăiasă sufletului meu
Chip bălai de Dumnezeu

Pentru lacrimă ştergar
Mi-ai fost, Mamă, ca un dar

Atâta ecou, într-un singur vers!!!

Ego
Tu, munte, ce erupi lava neiubirii!

Dor
Cruce pe care se răstigneşte iubirea.

Femeie....
Culoare nedefinită mereu schimbatoare!

Femeie
Tu, înger şi oglindă a sufletului meu!

Femeia
Roua dimineţii si soarele căminului.

Bărbat
Oglindit în chipul femeii, uită de el.

Mântuirea
Se lucrează în prezent, mâine nu-i al nostru...


Mântuirea
Act de absolvire a Şcolii Duhului Sfânt.

Banii
Nu se schimbă şi nu au curs în veşnicie!

Aproapele
Eşti tu, cel în a cărui inimă mă descopăr.

Iubire de aproapele
Cheie ce deschide măreaţa poartă spre cer.

Dar
Suvenir ce ascunde universul iubirii

Dar
Trădează iubirea ce nu se poate ascunde

Dar
Reflexie a frumuseţii sufleteşti

Un dor plus alt dor....

Privesc peste umăr

amintiri fără număr…

şi dorul din mine

zboară-n cercuri line

sus, peste coline,

cu braţele-ntinse

ca două aripi ninse

ce poartă cu sine

un dar pentru oricine…

O singură privire,

o singură iubire,

o singură floare,

o singură îmbrăţişare...

Un singur dor fierbinte

spre-acelaş drag Părinte,

şi doar o singură Vie

cu parfum de veşnicie…

Un singur steag

pe-al casei prag...

Iată cum trecură anii

irosind multe strădanii…

Iartă-ne, Părinte Sfânt

pentru-al nostru legământ,

pentru zeci de primăveri

doar cu lacrimi şi dureri!

Privesc peste umăr

şi încep să număr:

Un dor plus alt dor,

rezultă un Dor!

Şi cu sufletul frânt,

bicuit de vânt,

încep să tremur

să mă cutremur...

Oare a mea socoată,

nu este dreaptă?

Clopot pentru-ai mei

Privesc în trecut

la tot ce-am pierdut,
la acea piatră
nestrămutată.
Răul pluteste,
risipeşte...
şi mă simt uscat,
gol, neîmpăcat...

Doamne, ce să dau
ca să pot să iau,
în strâmtorare
încurajare?

Aş vrea să iubesc,
dar mă obosec
aceste certuri
pentru nimicuri.
Fă-mă un clopot
şi fă-mă să pot
ca din visare
şi relaxare,
să-i trezesc pe-ai mei
să vadă şi ei
cum acea piatră
nestrămutată
şi ocolită
duce-n ispită
atât de uşor
pe cel fără dor.

…

Dă-Mi inima ta
privind Golgota
şi acea piatră,
nestrămutată
va fi mutată
sau sfărâmată!

Viaţa lui Iosif versificată - creaţie colectivă

Dintre toate exemplele de tineri din Sfinta Scriptură, numai unul întrece modelul lui Iosif - Domnul nostru Iisus Hristos.
Viaţa lui Iosif, mă uimeşte de fiecare dată când o citesc, pentru că se potriveşte atât de mult cu viaţa Domnului Iisus.
Iosif, este iubit de tatăl său, urât de fraţii săi, dar mai târziu preamărit între oameni. În el se descoperă atât de frumos Mântuitorul Iisus Hristos.
Încercarea aceasta de versificare, nu va fi ceva uşor pentru noi, dar, cu siguranţă că va fi o binecuvântare parcurgerea împreună a Cuvântului lui Dumnezeu.
Versificarea vieţii lui Iosif, va cuprinde mai multe poezii grupate în jurul anumitor evenimente, sau capitole din Vechiul Testament, care ne vorbesc despre Iosif.
Iată cum am gândit eu această structură a versificării noastre:
1. Între iubire şi ură - Facerea, 37: 1 - 11
2. Caut pe fraţii mei - Facerea, 37: 12 -36
3. Suferinţa sfinţitoare - Facerea: 39; 40
4 Dumnezeu înalţă pe cei buni - Facerea : 41
5. Dragostea de fraţi - Facerea: 42;43, 44
6. Îmbrăţişarea dragostei - Facerea: 45

Felul cum s-a lucrat la aceste versificări îl puteţi descoperii aici
Vă aştept şi pe voi să vă alăturaţi nouă!
Iată până acum ce a ieşit din această frumoasă părtăşie:

1. Între iubire şi ură - Facerea, 37: 1 – 11

Cei ce-L iubesc pe Domnul au faţa mereu senină,
cu suflet plin de dor, zoresc, spre Ţara de Lumină.
Aşa a fost fără-ndoială, în tot trecutul dus,
aşa a fost tânărul Iosif, asemeni lui Iisus.

Iosif, era păstor de oi, alături de fraţii săi,
era urât de dânşi, că nu mergea pe a lor căi,
că ducea, tatălui lor, veşti, de păcatul tăinuit,
că mult mai mult decât pe dânşi, Israel, l-a iubit.

O haină minunată, croise pentru el, cu drag
şi-n fiecare seară,cu dor îl aştepta în prag.
Era cel mai mare dar, la bătrâneţe dăruit,
adeverirea Celui Minunat, că nu-i părăsit.

Dragostea, nicicând în lume, n-a fost primită frumos,
dovadă, fraţii lui Iosif, ce nu-i vorbeau prietenos.
Ei, îl priveau cu ochii plini de ură, neâncetat.
De ce, numai lui, tatăl lor, haină pestriţă a dat?

Într-o zi, Iosif, a avut un vis, l-a spus tuturor,
cum la snopul lui, se inchinau toţi snopii fraţilor,
cum unsprezece stele, alătrui de lună, soare,
coborau din cer, să i se închine la picioare.

Invidia-şi făcuse cuib şi rodea neâncetat,
nu puteau să accepte visul ce Iosif l-a visat.
Îl urau acum mai mult şi-l priveau şi mai cu pizmă.
singur, tatăl său păstra toate acestea-n inimă

.....

Dragul meu, te-ntreb acum: Iubirea, prvind-o oare,
poate naşte-n tine ură, pizmă şi nepăsare?
Când oamenii din jurul tău, nu-ţi vorbesc prietenos
te asemeni tu cu Iosif, rabzi alături de Hristos?

Între iubire şi ură, e un pas, ia aminte
tu frate drag şi soră scumpă, mamă şi părinte!

2. Caut pe fraţii mei - Facerea, 37: 12 -36


Depărtaţi eram de casă şi cu sufletul stingher,
când pentru fiecare, strigare s-a făcut în cer.
A răspuns atunci smerit, Fiul Dragostei Divine:
- În sulul cărţii este scris, trimite-Mă pe Mine!

Asemeni Lui, a fost şi Iosif, răspunuzând de-ndată
chemării tatălui său drag: - Aici sunt, mă duc tată!
Acelaş dor puternic ne frământă pe amândoi,
de când la Sichem, fraţii, s-au dus cu ale noastre oi.

Israel i-a zis lui Iosif: ,,Du-te către fraţii tăi
Vezi de-s sănătoşi cu toţii când pasc oile prin văi..."
Iosif a plecat în grabă ascultând de tatăl lui
Părăsind pe totdeauna Valea Hebronului.

Ce cauti in camp copile, singur? Pe unde ratacesti?
intreaba-un om pe Iosif. Si-al cui fiu drag tu esti?
- Sunt fiul lui Israel, si caut pe fratii mei. De stii,
sa-mi spui, unde au dus ei turma din vaile pustii?

"- Haidem la Dotain" au zis, este mai multă mâncare!
- Mulţumţesc! îi spuse Iosif şi, se pierdu în zare,
alergând cu doru-n suflet şi cu iubirea în cânt,
de-l vedeai, spuneai că-i înger şi nu om de pe pământ.


Dar la fel cum lumea nu a dorit ca să-L primească,
pe Cel trimis de Dumnezeu, din slava cea cerească,
şi gând rău I-au pus zicând:- Iată-l pe moştenitorul!
veniţi să îl omorâm, căci nu-i El Mântuitorul

Aşa au zis şi despre Iosif văzându-l pe cale
fraţii lui: - Să-l omorâm, ascunzând urmele sale
este doar un visător şi pe toţi ne umileşte
când el, tatălui nostru, tot ce facem povesteşte.

Să-l omorâm, să nu-l mai lăsăm să se întoarcă viu.
Să scăpăm de el aruncându-l în puţul cel pustiu.
Vom spune toţi că l-am găsit sâşiat de o fiară
şi astfel vom scăpa de griji, de vise şi ocară.

Auzind însă acestea, Ruben, fratele voinic
Mijloci să nu-l omoare pe flăcaul cel mai mic.
Să nu verse scumpu-i sânge peste praful de pe drum.
Şi-ndreptându-şi ochii-n zare, vrând prin lacrimi oarecum

Inima din piept să-i zburde irizând iubiri de jar,
Îşi clădi sfios prin vorbe al iubirii scump "nectar"...
Conducând priviri de ceaţă înălţând pieziş o mână
Spuse grabnic tuturora: "Aruncaţi-l în fântână"!

Spuse dar Ruben aceasta cu gandul sa il scape
pe Iosif din crunta moarte ce ii era aproape
apoi la tatal sau sa poata a-l trimite iara
ajungand la ei flacaul,in put il aruncara.

Dar mai întâi l-au dezbrăcat de haina lui aleasă
În puţu-adânc l-au aruncat nemaiputând să iasă...
Apoi, pe iarbă, au mâncat uitându-se în zare..
Şi iată c-au văzut venind o caravană mare...

Ce se-ndrepta înspre Egipt. Şi Iuda spuse: "Iată,
Pe Iosif să nu-l omorâm căci frate ni-e de tată.
Să-l vindem, căci din Galaad o caravană vine,
Şi-om câştiga arginţi pe el." Şi toţi au spus: "E bine!"

Când Ruben s-a întors la puţ privi în gol şi plânse
Îşi rupse hainele bucăţi căci inima-i se frânse.
S-a-ntors la fraţii săi zicând:,,- Băiatul nu mai este!...”
Dar fraţii lui îi ticluiau o mincinoasă veste:

Au prins un ied şi l-au tăiat stropind cu sânge haina
Minţind prea bine şi-ascunzând să n-afle nimeni taina.
Au dus la tatăl lor, bătrânul, haina cea cu sânge...
Dar Iacov a recunoscut-o şi-a-nceput a plânge...

Cu plânsu-n gene întrerupt venit-au şi copiii
Să-l mângâie pe tatăl lor de jugul despărţirii
Dar el, aceasta nu-şi dorea, ci vru' degrab să plece
În locuinţa morţilor, pe Iosif, a-l petrece.

Iar cei din Madian, l-au dus pe Iosif in Egipt
Şi l-au vândut lui Putifar, al gărzii comandant...
Şi-aici, în casa unui dregător de Faraon ales
Iosif slujea lui pe cât putea de des...

...

O, fraţi iubiţi şi dragi surori ce-aţi cunoscut iubirea,
Să fiţi ca Iosif când vă-ncearcă dorul şi mâhnirea!
Candoare să vă fie-n gând şi-n orice simţăminte,
Iertarea grabnic dăruiţi în dragostea fierbinte!

Amin!

3. Suferinţa sfinţitoare - Facerea: 39; 40

Printre străini ajuns-a Iosif ca rob lui Putifar,
Slujind cu-ndemânare mare şi-n casă şi afar’,
Că Domnul lui era cu dânsul în toate ce făcea,
Stăpânul său vedea tot sporul când mâna lui muncea.

Şi toate ale lui le-a dat lui Iosif spre-ngrijire,
Iar Domnul binecuvânta din cer - Iehova-iire -
Şi n-avea grijă Putifar decât să stea la masă,
Căci unde Iosif ajungea, era belşug în casă.

Cel rău însă nu doarme, într-o bună dimineaţă
Femeia lui Putifar, văzîndu-l frumos la faţă
Şi-a pus ochii pe Iosif, dorind să-l tragă spre păcat,
El însă, a fugit de isiptă, rămânând curat.

Dar femeia păcătoasă înlesni spre soţul ei
Prin suspine mincinoase, gânduri fără de temei.
Şi-astfel Iosif, sol al păcii, ajunsese-ntemniţat,
El, printre tâllhari şi fameni, el, sublimul adorat!

Domnul, era cu Iosif şi-n această încercare,
Revărsând milă peste el şi binecuvântare
Încât mai-marele-nchisorii, dădu pe mâna lui,
Temniţa şi pe toţi osândiţii împăratului.

Fierbea de mânie cel rău, că iar nu a izbutit
Să îl ducă în deznădejde, pe Iosif cel smerit.
Pierduse încă odată, o nouă bătălie…
Se pregatea de zor pentru o altă viclenie.

S-a întâmplat ca în aceeaşi temniţă să fie
Doi dregători închişi de-a Faraonului mânie.
Mai marele paharnic şi mai marele pitar,
îşi ispăşeau multe greşale cu regret amar.

Iosif, văzându-le privirea cea de jale plină,
încercă cu vorba-i blândă, să aducă lumină:
- De ce sunt astăzi tulburate ale voastre feţe,
şi-n ochii voştrii se citeşte atâta tristeţe?

"- Fiindca-n ceas tarziu de seara vise tainice-am visat
Care pacea ne-au rapit-o si adanc ne-au tulburat."
Iosif le ceru sa-i spuna visul cel tulburator
Caci cu-a Domnului putere le va spune taina lor.

- În noaptea ce-a trecut văzut-am în a’ mele vise,
o viţă cu trei coarde, ce-nfrunzise şi-nflorise.
Strugurii crescând, i-am stors. Şi-am pus paharu-n mâna mea...
l-am dat, apoi, umplut, lui Faraon pe tot să-l bea. .

-Paharnic mare, iată ce-am înţeles din visul tău!
Acele trei coarde de vie, nicidecum nu-s semnul rău.
trei zile Faraon te ţine, apoi - e libertate .
vei fi din nou al lui paharnic, stăpânind pe toate.

Te rog să nu mă uiţi atunci când tu vei fi la bine,
să pui la Faraon o vorbă bună pentru mine!
Că eu sunt din pământuri de-ale evreilor, furat.
Te rog, din temniţă mă scoate , sunt nevinovat!

Atunci, mai-marele pitar, auzind tot ce s-a zis
mărturisi la rându-i tot ceea ce-a văzut în vis.
Însă tâlcuirea ce-a primit l-a întristat foarte;
va ieşi din închisoare, dar va fi dat la moarte.

Iar de ziua sa-mpăratul şi-amintise cu amar
Că în temniţă-aruncase pe paharnic şi pitar.
Pe paharnic îl cruţase, pe pitar l-a spânzurat.
Dar mai marele paharnic pe biet Iosif l-a uitat.

Domnul, însă, nu îl uită, cum nu-i uită pe ai Lui
Care-aduc în întuneric din Lumina Cerului.
Chiar de-i greu şi e durere suferind pentru Hristos,
Suferinţa-i sfinţitoare, frate drag! Ni-e de folos!

Amin.

4. Dumnezeu înalţă pe cei buni – Facerea 41

Dumnezeu nu e ca omul, El nu-i uită pe ai Săi,
Binecuvântare-mparte peste buni şi peste răi,
Dragostea şi bunătatea Lui nu au mărginire,
Buni sau răi suntem cuprinşi în acelaşi Dor – Iubire.

Dar trecură doi ani, iată, de când Iosif aştepta...
Faraon, în timp de noapte, cu un vis se frământa:
Se făcea că dintr-o apă, şapte vaci, frumoase toate
Au ieşit să pască iarbă. Lângă ele alte şapte

Ce păşteau aceeaşi iarbă, din aceeaşi apă scoase.
Şi păscând acele slute lângă vacile frumoase,
Le-au mâncat pe toate şapte. Frământat fiind în somn
De-acest vis ce-ascunde taine se trezise faraon.

Şi-adormind din nou visase cum ieşeau dintr-o tulpină
Şapte spice mari şi pline şi frumoase, spre lumină.
După ele, alte şapte, seci, urâte şi pălite
Ce mâncară pe acelea dinaintea lor ieşite.

Mult s-a tulburat cu duhul cel ce conducea Egiptul
Şi în grabă, dimineaţa i-a chemat pe magi ca visul
Să-şi găsească tălmăcire la-nţelepţii curţii sale.
În zadar se străduiră... se gândeau la altă cale...

Chiar mai marele paharnic şi-aminti de închisoare
Cum un tânăr tălmăcise visele-i tulburătoare.
Acum era prilejul bun să-i spună faraonului
De Iosif, omul care-avea în el pe Duhul Domnului.

Ascultând povestea toată faraon prinse culoare
Şi trimise după Iosif să îl scoată iar la soare...
Când l-a văzut, l-a întrebat: „-Poţi visul meu să-l tâlcuieşti?”
„- Nu eu, ci Dumnezeu va da răspunsul să te linişteşti.”

A spus Iosif, mărturisind fără nicio ezitare
Pe Dumnezeul lui Avraam, Cel fără de hotare,
Pe Dumnezeul care totul vede chiar de e ascuns,
Pe Dumnezeul ce nu uită să dea rugilor răspuns...

Atunci Faraon spuse lui Iosif: „-Taina mi-o arată,
Fă să nu mai ardă-n mine neliniştea-nfricoşată!
Am spus visul acesta magilor mei cu-nfiorare,
Dar niciunul dintre ei n-a tâlcuit a mea visare.”

„- Visul lui faraon e unul”, spuse Iosif liniştit,
„Dumnezeu, cele ce voieşte să facă azi ţi-a vestit.
Iată, vin şapte ani de belşug peste toată ţara ta,
După ei alţi şapte de foamete şi tot se va uita.

Iar visul lui Faraon de-a doua oară prevesteşte
Că Dumnezeu este hotărât şi că El se grăbeşte
Să înfăptuiască tot planul Său acum descoperit
Nu de mine, ci de Cel de Sus, Căruia-i sunt rob smerit.”

Şi-acum Faraon s-aleagă un bărbat cu-nţelepciune
Ce să pună peste ţară supraveghetori pe grâne,
Ca-n cei şapte ani cu roadă să aleagă-a cincea parte
Pentru anii fără hrană, spre salvare de la moarte.

Faraon şi dregătorii într-un glas mărturisesc:
Oare vom găsi noi omul plin de Duh dumnezeiesc,
În împărăţia toată dinspre-apus la răsărit,
de vreme ce numai lui, Dumnezeu i-a descoperit?...

Faraon privi atuncea către Iosif cel iubit,
cu adâncă multumire pentru tot ce i-a grăit.
,,Iată azi stăpân te pun peste poporu-acest-al meu,
de cuvântul tău s-asculte, om trimis de Dumnezeu!”

Pe Iosif puse-atunci stăpân peste-al Egiptului pământ.
I-a dăruit al lui inel...un lanţ de aur... scump veşmânt.
A poruncit să i se-nchine tot poporul egiptean...
Şi pe-Asineta, ca soţie, i-a adus-o ca alean.

Iosif a plecat prin ţară ca să vadă-ntreg Egiptul.
În şapte ani a adunat în hambare-ntreg avutul...
Căci fiecare bob de grâu a rodit o mână plină
Şi-astfel toţi au strâns provizii pentru vremi ce-aveau să vină.

Dumnezeu i-a răsplătit lui Iosif pirdera-ndurată
Dăruindu-i Asinetei, doi copii, să-i spună tată.
Pe Manase, ca să uite, focul greu al dorului
Şi pe Efraim, ce-nseamnă dublă rodirea Domnului.

Apoi venit-au şapte ani de foamete, precum s-a spus
Şi egiptenii, flămânzind, pe rând, la Faraon s-au dus
Să-i ceară pâine, să-i ajute, să-i salveze în vre-un fel...
- „Duceţi-vă acum la Iosif! Faceţi cum va zice el!"

În foametea ce a cuprins toată faţa pământului
Veneau din toate ţările la porţile Egiptului.
Lepădat de fraţii lui, Iosif, acum binecuvântat
Mulţumea lui Dumnezeu pentru tot harul ce i-a fost dat.

Omule ce-n lumea asta mai ai îndoieli pe cale
Uită-te la Iosif şi la crucea curăţiei sale!
Nu privi la nedreptate, uită vorbe de ocară,
De te încrezi în Dumnezeu, dulce-ţi face pâinea-amară!

5. Dragostea de fraţi- Facerea: 42;43, 44

Trecură anii de belşug şi-n liniştea iubirii
Un foc ardea mistuitor pe crucea despărţirii.
Deşi nimica nu-i lipsea din masa-mbelşugată,
În doru-i Iosif se topea, de casa-ndepărtată.

Când sfâşiată-i inima, oricât primeşti lumină
Trimisă înspre tine-n dar de dragostea divină,
Dor greu de tată şi de fraţi, de mamă, tot îţi creşte...
Căldura dulcelui lor sân nimic n-o-nlocuieşte

Fraţi-l aruncară-n groapă, luând pestriţa haină
Putifar şi-a lui soţie l-au închis. El, în taină,
Se gândea ce-are să facă?...Iată-i toţi la mâna lui...
Ce a visat copil fiind, a fost planul Domnului.

El alăturea i-a fost, Dumnezeu, tată şi frate
Dăruindu-i ne-ntrerupt daruri binecuvântate.
Iar acum îi pregătea, dup-atâta aşteptare
Caldă şi măreaţă zi, cea mai sfântă sărbătoare.

Aflând bătrânul tată, Iacov, vestea de departe
că în Egipt există grâu, să-i scape de la moarte,
a chemat la el copii, pe cei unsprecece fraţi
zicându-le: „Duceţi-vă şi voi, grâu de cumpăraţi!”

Atunci s-au dus cei zece fraţi ca să cumpere mâncare
Din Egiptu-ndepărtat. Grâu să aibă fiecare.
Pe Veniamin nu l-au luat. L-au lăsat cu tatăl lui,
Căci Iacov tare se temea pentru viaţa fiului.

S-au pogorât înspre Egipt, foametea era pre mare.
Iar Iosif stăpânea tot grâul şi-l scoase la vânzare.
Fraţii lui, când au sosit, pân’ la pământ i se-nchinară...
Dar Iosif i-a recunoscut, fraţii însă îl uitară.

În inima lui Iosif clocotea cu dor iubirea
Îi îmbrăţişă cu drag deocamdată cu privirea
Acum înţelese visul pentru care-a fost vândut
Putea să se răzbune dar, a uitat ce l-a durut

Ca să-i pună la-ncercare le-a grăit cu glasul rece:
- Spioni sunteţi şi-aţi venit ca să vedeţi ce se petrece!
Îndată ei mărturisiră c-au fost doisprezece fii
Cel mai mic este cu tatăl , iar unul nu-i printre cei vii.

E tocmai cum v-am spus eu, când am zis că voi spioni sunteţi!
Jur pe Faraon că nu ve-ţi pleca dacă nu-mi aduceţi
Pe al vostru frate cel mai mic - faceţi asta ca să fiţi vii.
Fiind om cu frica lui Dumnezeu, mă voi milostivii.

,,Ziceau unii către alţii fraţii plini de remuşcare
Amintindu-şi cum în rugă Iosif le cerea scăpare.
Mila însă nu-i răzbise...Acum iată-s în urgie...
Iosif aştepta cu lacrimi fratele cel mic să vie."

Ce minunat pregăti Domnul această revedere
Pentru fraţii lui şi Iacov, ştergând doruri şi durere
Înca un puţin şi vor vedea cum profeţia s-a-mplinit
Şi-L vor slăvi cu toţi pe ŞILO cel care i-a ocrotit

...

Dragul meu, în viaţa asta când ţi-e dat să treci prin chinuri
Nu te ruşina de lacrimi, spune-i Lui orice suspinuri,
Dragostea să-ţi fie pururi sinceră faţă de semeni
Dacă vrei în astă lume cu acest Iosif să te asemeni!

6. Îmbrăţişarea dragostei - Facerea: 45

Dragostea rămâne peste ani şi ani drept mărturie

Când este zidită-n inimi de a Domnului mistrie

Dragul meu, învaţă de la Iosif, cât încă mai e har

S-arăţi degrab a ta iubire la fraţi, fără hotar

Iosif, izbucnind în lacrimi, priveşte către fraţii lui

Iar plânsul lui se aude în tot ţinutul Egiptului:

"Apropiaţi-vă de mine, eu sunt Iosif" cel pierdut

Nu vă întristaţi, nu vă pară rău pentru că m-aţi vândut!

Voia Lui a fost atunci ca să fiu vândut…voi v-aţi supus

Neştiind c-am fost ales chiar de Dumnezeu, veghind de sus...

El mi-a dat atât belşug, hambare pline de secară,

Grâne ca să vă salvez, să fie-o rămăşiţă-n ţară.

Deci nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu… şi mi-a dat tot…

Chemaţi pe tatăl meu aici că mi-este dor de nu mai pot!

Voi fraţii mei şi-ai mei nepoţi, cu mine-aproape locuind,

Mâncare veţi avea cu toţi şi nu vă voi afla pierind.

Şi plecând din Egipt, ei s-au întors la Iacov, tatăl lor

Povestindu-i toate-acestea, el s-a umplut de-un sfânt fior

Fiul meu, trăieşte încă! Iosif, copilul meu iubit!

Voi merge ca să-l vad! Iţi mulţumesc Doamne ca n-am murit!

Sculându-se deci Israel la Beer-Şeba şi-a dus darul

Mulţumind pentru copilul căruia-i dusese dorul

Astfel, Iacov a părăsit pământul Canaanului

aşezându-se în Egipt în ţinutul Goşenului

Cei ce-L iubesc pe Domnul au faţa mereu senină,

cu suflet plin de dor, zoresc, spre Ţara de Lumină.

Aşa a fost fără-ndoială, în tot trecutul dus,

aşa a fost tânărul Iosif, asemeni lui Iisus.

SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!

Mulţumesc tuturor celor care s-au implicat în acest proiect! În mod special multumesc Catiusha , mulţumesc Miriam, mulţumesc Catalin OD, multumesc Andreea.C, mulţumesc Nuti Dragomir, mulţumesc S.Claudiu, multumim Neaga.Augustin