Sfântul Ioan, la începutul evangheliei sale, spune următoarele:
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Ioan 1:14)
În prima sa epistolă spune de asemenea:
Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă - ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. (I Ioan 1: 1-3)
Unul dintre imnurile duminicii Rusaliilor cântat în fiecare duminică, ca parte a Sfintei Liturghii spune:
Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.
Toate acestea au în comun acelaş mesaj – mărturisirea lui Hristos, pe care noi o facem.
Este o poveste în Patericul Egiptean despre un tânăr monah care l-a întrebat pe unul dintre oamenii sfinţi ai deşertului de ce atât de mulţi oameni vin în pustie să-L caute pe Dumnezeu, şi mulţi dintre ei renunţă după scurt timp şi se întorc la viaţa lor în cetate.
Bătrânul călugăr i-a răspuns:
„Aseasă, câinele meu a văzut un iepure alergând după adăpost, printre tufişurile deşertului şi a început să vâneze iepurele, lătrând puternic.
Curând, alţi câini s-au alăturat vânătorii, lătrând şi alergând. Au alergat o distanţă lungă şi au alertat şi alţi câini. Curând, pustia răsuna de zgomotul căutării lor, iar vânătoarea a continuat pe timp pe noapte.
După puţină vreme, mulţi dintre câni au obosit şi au renunţat. Câţiva au alergat iepurele până când noaptea aproape s-a risipit. Dimineaţa, numai câinele meu continua vânătoarea.”
„Înţelegi,” spuse bătrânul, „ce ţi-am spus?”
„Nu,” răspunse tânărul monah, „spune-mi, te rog, părinte.”
„Este simplu,” a spus părintele pustiei, „câinele meu a văzut iepurele!”
Iată de ce noi nu putem tăcea, pentru că am citit, am văzut , am cunoscut şi trăit printre oameni aleşi de Dumnezeu.
Momentele pe care le trăim acum sunt atât de preţioase pentru noi tocmai pentru faptul că înţelegem cât de importană este această mărturisire, această moţiune care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937 .
Credinţa Părintelui Iosif Trifa a fost credinţa de totdeauna a Bisericii.
Dar acest lucru nu trebuie să fie ceva ce acceptăm teoretic. Noi nu ne putem ruga teoretic, nu putem mărturisi doar teoretic. Dumnezeu nu este un Dumnezeu teoretic, ci este Cel ce este.
Dacă acceptăm unanimitatea tuturor celor prezenţi atunci si care au spus: „Da“, fără nici un glas contra, că primesc această moţiune, atunci se cere de la noi nu numai responsabilitate ci si marturisirea acestor mărturii de credinţă care ne uneşte pe noi cei de astăzi cu sfinţi noştri înaintaşi şi cu Dumnezeu care a pregătit această lucrare pentru noi.
Dacă râmânem doar la teorie atunci ne putem pierde pe noi. Dar, îmbrăţişând aceste mărturii de credinţă îi îmbrăţişăm pe toţi cei de atunci, pe toţi cei de astăzi, pe toţi cei care vor veni după noi, şi devenind responsabili pentru toate, ne vom uni cu Hristos “care este în toate şi în toţi.”
Închei cu sfatul Părintelui Iosif, din ultimul cuvânt rostit în acea zi de 12 Septembrie 1937:
„ Eu însă zic să ne ducem de aici voioşi şi plini de bucurie, pentru că Duhul Sfânt ne-a dovedit din nou că a Lui este această Lucrare şi că Focul Lui arde în ea. Iar dacă avem dovada aceasta, a spune că mai suntem întristaţi pentru ceva ar însemna să-L întristăm pe Duhul Sfânt. … Noi plecăm de aici cu pacea lui Iisus, pe care nimeni nu ne-o poate tulbura, nici lua de la noi. Fiţi plini de încredere şi de bucurie”
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Ioan 1:14)
În prima sa epistolă spune de asemenea:
Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă - ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. (I Ioan 1: 1-3)
Unul dintre imnurile duminicii Rusaliilor cântat în fiecare duminică, ca parte a Sfintei Liturghii spune:
Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.
Toate acestea au în comun acelaş mesaj – mărturisirea lui Hristos, pe care noi o facem.
Este o poveste în Patericul Egiptean despre un tânăr monah care l-a întrebat pe unul dintre oamenii sfinţi ai deşertului de ce atât de mulţi oameni vin în pustie să-L caute pe Dumnezeu, şi mulţi dintre ei renunţă după scurt timp şi se întorc la viaţa lor în cetate.
Bătrânul călugăr i-a răspuns:
„Aseasă, câinele meu a văzut un iepure alergând după adăpost, printre tufişurile deşertului şi a început să vâneze iepurele, lătrând puternic.
Curând, alţi câini s-au alăturat vânătorii, lătrând şi alergând. Au alergat o distanţă lungă şi au alertat şi alţi câini. Curând, pustia răsuna de zgomotul căutării lor, iar vânătoarea a continuat pe timp pe noapte.
După puţină vreme, mulţi dintre câni au obosit şi au renunţat. Câţiva au alergat iepurele până când noaptea aproape s-a risipit. Dimineaţa, numai câinele meu continua vânătoarea.”
„Înţelegi,” spuse bătrânul, „ce ţi-am spus?”
„Nu,” răspunse tânărul monah, „spune-mi, te rog, părinte.”
„Este simplu,” a spus părintele pustiei, „câinele meu a văzut iepurele!”
Iată de ce noi nu putem tăcea, pentru că am citit, am văzut , am cunoscut şi trăit printre oameni aleşi de Dumnezeu.
Momentele pe care le trăim acum sunt atât de preţioase pentru noi tocmai pentru faptul că înţelegem cât de importană este această mărturisire, această moţiune care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937 .
Credinţa Părintelui Iosif Trifa a fost credinţa de totdeauna a Bisericii.
Dar acest lucru nu trebuie să fie ceva ce acceptăm teoretic. Noi nu ne putem ruga teoretic, nu putem mărturisi doar teoretic. Dumnezeu nu este un Dumnezeu teoretic, ci este Cel ce este.
Dacă acceptăm unanimitatea tuturor celor prezenţi atunci si care au spus: „Da“, fără nici un glas contra, că primesc această moţiune, atunci se cere de la noi nu numai responsabilitate ci si marturisirea acestor mărturii de credinţă care ne uneşte pe noi cei de astăzi cu sfinţi noştri înaintaşi şi cu Dumnezeu care a pregătit această lucrare pentru noi.
Dacă râmânem doar la teorie atunci ne putem pierde pe noi. Dar, îmbrăţişând aceste mărturii de credinţă îi îmbrăţişăm pe toţi cei de atunci, pe toţi cei de astăzi, pe toţi cei care vor veni după noi, şi devenind responsabili pentru toate, ne vom uni cu Hristos “care este în toate şi în toţi.”
Închei cu sfatul Părintelui Iosif, din ultimul cuvânt rostit în acea zi de 12 Septembrie 1937:
„ Eu însă zic să ne ducem de aici voioşi şi plini de bucurie, pentru că Duhul Sfânt ne-a dovedit din nou că a Lui este această Lucrare şi că Focul Lui arde în ea. Iar dacă avem dovada aceasta, a spune că mai suntem întristaţi pentru ceva ar însemna să-L întristăm pe Duhul Sfânt. … Noi plecăm de aici cu pacea lui Iisus, pe care nimeni nu ne-o poate tulbura, nici lua de la noi. Fiţi plini de încredere şi de bucurie”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu