Priviţi la pomul de Crăciun!

 

Este un obicei urât în lumea aceasta rea că naşii se duc de fală. Pentru că numele de naş este nume de fală… Şi tot ce este de fală este pentru diavolul, nu pentru Hristos. Orice lucru ai cu care te făleşti, fie o haină, fie o mobilă, fie orice-ar fi, sau chiar daruri dacă ai avea, dacă te făleşti cu ele, atunci, dragul meu, chiar dacă sunt duhovniceşti darurile tale, tu faci un mare păcat.

Îmi aduc aminte, eram copil şi murise tatăl unui alt copil, iar ceilalţi copii îi ziceau:

– Ei, voi n-aveţi tată! Numai voi n-aveţi tată! Voi n-aveţi tată, noi avem! Şi copilul, bietul, înota în lacrimi, că el n-avea tată… Doamne, ce păcat făceau copiii aceştia că se lăudau cu ce aveau ei, că se făleau faţă de cei ce nu aveau ca ei. Ce păcat este lucrul acesta, fala! Când faci un lucru de fală. Când te făleşti cu ceea ce ai şi îl osândeşti pe fratele de lângă tine că el nu are aşa ceva.

O, fraţii mei, pe voi v-a ferit Dumnezeu de păcatul acesta: de fală. Voi n‑aveţi nimic. Şi chiar dacă aţi avea un dar, este al lui Dumnezeu, nu este al vostru. Priviţi la pomul de Crăciun: e îmbrăcat tot în daruri, însă nimic nu-i al lui. Cineva i-a dăruit toate acele lucruri, ca să facă o bucurie altcuiva, nu bradului.

Aşa eşti, omule! Aşa eşti, frate! Nimeni nu se poate lăuda cu ceva, că el are şi altul nu are. Dacă şi pomul de Crăciun ar avea măcar un măr rodit din el, nici atunci n-ar trebui să se laude. Dar nimic nu-i rodit din el, ci totul este primit pentru bucuria altora.

Voi aveţi darul cel mai scump, copii ai lui Dumnezeu, fiice ale lui Dumnezeu: blândeţea şi smerenia vieţii lui Hristos. Dar blândeţea şi smerenia nu se vor lăuda niciodată împotriva fratelui său. Ele nu pot spune: „Eu sunt blând şi tu nu eşti… Eu sunt smerit şi tu nu eşti… Eu am aşa şi voi nu aveţi…”.

O, naşi binecuvântaţi, voi aveţi o mare răspundere! Da, aveţi o misiune sfântă – şi ce scump va fi răsplătită misiunea voastră! Voi veţi duce suflete la Hristos. Voi le veţi da lumina spre Hristos şi, în Ziua Judecăţii, ce scumpă va fi răsplata voastră!

Voi sunteţi ca steaua mărilor prin întuneric, care călăuzeşte corăbiile şi le îndrumă.

Voi trebuie să fiţi acei îndrumători, acei luceferi, acele stele ce arată spre Hristos.

Vă luaţi răspundere în faţa lui Dumnezeu că lepădaţi de satana pe finul vostru şi că-l împreunaţi cu Hristos. Gândiţi-vă la lucrul acesta şi gândiţi-vă mereu, ziua şi noaptea, la această răspundere. Şi cu bucurie, şi cu cutremur. Dar faceţi-vă slujba aceasta ca şi părinţi, ca şi părinţi duhovniceşti, pentru ca să vă puteţi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu aşa cum aţi spus în clipele acelea când aţi mărturisit: „Îl împreunez cu Hristos şi-l lepăd de satana!”.

Într-un loc se spune despre Sfântul Ioan Evanghelistul, tânărul ucenic al Domnului, că atunci când ajunsese bătrân umbla din loc în loc; nu se putea opri, căci dragostea nu îmbătrâneşte. Toţi ceilalţi ucenici plecaseră la Domnul de mult, mai rămăsese numai singur el.

Odată, trecând pe un drum, întâlneşte un tânăr talentat, cu multă cunoştinţă şi cu multe daruri; şi l-a convertit pe tânărul acesta şi l-a adus la Hristos. Dar el trebuia să plece în altă parte, pe la fraţi, pe la alte biserici.

Pe tânărul acesta l-a încredinţat unui preot bătrân, zicându-i: „Să ai grijă de el! L-am adus până aici.”

Şi Sfântul Ioan a plecat mai departe, să caute alţi tineri pierduţi şi să-i aducă la Hristos, căci pentru aceasta trăia el. El nu trăia pentru avere, nici să facă vreo casă. N-au avut sfinţii lui Dumnezeu nici avere şi nici casă, ci tot săraci au fost, tot flămânzi, tot goi. Numai oamenii pământului au avut case şi au umblat bine îmbrăcaţi.

Şi ducându-se el din loc în loc, mai departe, au trecut anii. După câţiva ani s-a reîntors, să şi-i revadă pe cei dragi pe unde a trecut odată. Cum dragostea ne duce şi pe noi pe unde odată am umblat, pe unde odată ne-am bucurat şi am plâns.

Dar venind pe aceleaşi meleaguri şi întâlnindu-l pe acelaşi preot, i-a zis:

– Era aici un tânăr ales. Aş vrea să-l văd; mi-e dor de el.

Preotul bătrân i-a răspuns:

– O, părinte, tânărul s-a pierdut!

– Cum s-a pierdut, omule? Unde ai fost tu? Ce ai făcut?

– Părinte, s-a pierdut. S-a învăţat cu tinerii stricaţi, s-a învăţat cu uliţele. Şi din ce în ce a ajuns mai rău, până ce s-a făcut un hoţ, dar un hoţ mare. E capul unei bande de tâlhari. Şi astăzi e în capătul unei păduri – şi ce înfricoşat este locul acela, că nimeni nu poate să treacă pe acolo, nici chiar duşmanii. Părinte, linişteşte-te, ori să te odihneşti, ori să te linişteşti, dar cruţă-ţi gândul.

Sfântul Ioan a început să plângă.

– Cum să fiu eu liniştit când tânărul acela pentru care a murit Dumnezeu s‑a pierdut? Nu voi da somn ochilor mei, nu voi da odihnă pleoapelor mele până când nu mă voi duce şi mă voi întâlni cu tânărul acela.

S-a sculat noaptea şi a plecat spre locurile indicate. Şi în ziua următoare a ajuns la pădurea de care era vorba. Şi a intrat în pădure acolo. Şi intrând în pădure, iată că vine şi tânărul, care îşi îndreaptă arcul sau arma, dar vede că-i un străin ce n-are nici traistă, ci-i îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă, neagră.

– Şi ce pot să iau de la bătrânul acesta sărac?

Dar, când l-a văzut, l-a cunoscut că era sfântul care l-a convertit pe el la Hristos. Şi atunci a scos un ţipăt şi a început să fugă. Iar Sfântul Ioan în urma lui striga:

– Fiule, nu te duce! Fiule, nu fugi! Te-aşteaptă Hristos, te-aşteaptă cerul! El m-a trimis să-ţi spun că El te iartă. Eu am fost vinovat, că nu te-am îngrijit. Eu am fost vinovat, că nu te-am cercetat niciodată.

Şi, cu astfel de cuvinte, l-a îndreptat. Şi, când sfântul l-a oprit, i-a sărutat nu numai faţa, ci şi mâinile tâlharului. Şi, cu lacrimile şi cu rugăciunile, l-a adus înapoi şi l-a încredinţat preotului, spunându-i:

– Ai grijă de el.

Scumpii mei fraţi naşi, aveţi grijă, căci Dumnezeu vă încredinţează în mâinile voastre un suflet. Aveţi grijă de el!

Ce bine ar fi fost dacă tânărul despre care am vorbit ar fi avut o mamă! O, mama lui nu l-ar fi lăsat pe uliţe! O, mama lui nu l-ar fi lăsat cu prietenii! O, mama lui ar fi plâns şi i-ar fi muiat inima odată şi nu l-ar fi lăsat în voia lui.

O, de ar fi avut un tată, să-l preţuiască!

O, dacă ar fi avut un frate bun, cum aveţi voi fraţi care vă sfătuiesc, nu l-ar fi lăsat să ajungă în starea aceasta.

Dar el n-a avut o mamă! Dat el n-a avut fraţi. El nu avea nici măcar un frate, cum aveţi voi.

Preotul căruia i-a fost încredinţat şi-a văzut şi el de odihna lui, cum ne vedem şi noi de odihna noastră când ne cheamă Hristos, când ne cheamă rugăciunea, când ne cheamă adunarea, când ne cheamă Lucrarea, când ne cheamă fraţii…

Noi ne vedem de aşternuturile noastre şi de masa noastră şi lăsăm sufletele să se piardă şi să se ducă iarăşi de la Hristos.

O, fratele nostru drag, gândeşte-te la răspunderea pe care o ai înaintea lui Dumnezeu şi fă slujba aceasta pe care trebuie să o faci. Să nu te gândeşti la oboseala aceasta pe care trebuie să o dai în fiecare seară. Ci te gândeşte la bucuria ce te aşteaptă, la sufletele pe care trebuie să le prezinţi înaintea lui Dumnezeu când va trebui să spui: „Doamne, mi l-ai încredinţat mie; iată, Ţi le încredinţez Ţie, deşi am fost obosit. Tu ştii. Deşi am fost chinuit, Tu ştii toată jertfa şi osteneala noastră. Noi ne bucurăm din suflet că am putut să facem această bucurie şi Ţie, şi nouă”.

Domnul să ne ajute şi nouă, fiecăruia dintre noi, ca şi din seara aceasta să învăţăm ceva. Ca şi din seara aceasta să punem la inima noastră ceva. Pentru că trece timpul, trece şi vremelnicia noastră şi ca mâine vine veşnicia.

Cei care au plâns se vor bucura şi ei.

Cei care au suferit se vor bucura şi ei de rodul suferinţelor lor.

Iar celorlalţi, care s-au ferit de suferinţe, le vine rândul să sufere şi ei toată veşnicia. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

 

„CREŞTEŢI, ÎNMULŢIŢI-VĂ ŞI UMPLEŢI PĂMÂNTUL”
Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la botezul de la Ogeşti – decembrie 1980
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. - Sibiu: Oastea Domnului, 2010 - vol. 1