În celebra sa Apologie făcută în favoarea creştinilor persecutaţi, scriitorul Tertulian ne spune că de câte ori se întâmpla vreo calamitate în imperiu, păgânii găseau încă un motiv să înmulţească persecuţiile împotriva creştinilor. Iată cuvintele marelui apologet: „Dacă Tibrul se revarsă peste maluri, dacă Nilul inundă ogoarele, dacă cerul nu trimite ploaie, dacă pământul se cutremură, dacă e foamete, dacă se iveşte vreo molimă, îndată se strigă : «La lei cu creştinii!»” (Apologia, cap. XL). Tertulian, combătând această învinuire, spune că este cu totul nedreaptă. În primul rând, spune că aceste calamităţi au existat şi înaintea creştinismului. În al doilea rând, el afirmă că viaţa morală decăzută a păgânilor provoacă aceste calamităţi. În al treilea rând, creştinii prin rugăciunile şi posturile lor Îl îmblânzesc pe Dumnezeu şi fac să fie mai puţine şi mai mici aceste calamităţi.
Aşadar, creştinii erau priviţi ca duşmani ai poporului; ei trebuia să reziste nu numai la persecuţii fizice, ci şi la mari presiuni psihice. Cei care îi întâlneau îi priveau ca pe nişte pricinuitori ai relelor comune. Cumplit lucru!
Un caz similar îl întâlnim în lucrarea Despre Feciorie, scrisă de Sf. Ioan Gură de Aur. În această apologie aflăm că mulţi oameni, de data aceasta chiar creştini, îi priveau pe cei care alegeau să trăiască în feciorie ca pe nişte oameni care sfidează filozofia de viaţă universală. Aceştia spuneau: dacă toţi oamenii ar alege să trăiască în feciorie, ar pieri lumea. Sf. Ioan spune că nu fecioria face să piară oamenii, ci poftele ruşinoase şi păcatul: „Potopul de pe timpul lui Noe, care a făcut să dispară de pe faţa pământului oameni şi animale şi, într-un cuvânt, toate vieţuitoarele, ne-a dovedit că păcatul, împreunările ruşinoase, iar nu fecioria, au dus la pieirea neamului omenesc… Păcatul duce la desfiinţarea neamului omenesc, nu fecioria” (Despre Feciorie, cap. 18).
Şi în această situaţie putem vedea că cei care alegeau să trăiască o viaţa feciorelnică din dragoste faţă de Dumnezeu erau supuşi la o mare presiune psihică venită din mentalitatea vremii. Acum această presiune s-a mai tocit, dar din vieţile sfinţilor observăm că ea era o adevărată mucenicie.
Iată-ne în faţa unei perioade care nu ştim cât va dura, nici cum va evolua, în care suntem puşi să rezistăm la o presiune psihică asemănătoare celor dinainte. Mi-a fost dat să văd în repetate rânduri credincioşi care, intrând în biserică cu faţa descoperită, se uitau în stânga şi-n dreapta: nu cumva este şi aici cineva care-i obligă să poarte mască? Altădată, „un bun cetăţean” a somat pe un credincios care a îndrăznit să intre în biserică fără mască. Acesta din urmă era privit de cel dintâi ca un element primejdios prin care se răspândeşte noul virus. Pentru unii, între spaţiul liturgic şi locurile publice nu este nicio deosebire. Însă ne bucură faptul că unele autorităţi publice au recunoscut că este abuz de autoritate ca un gardian să intre într-o biserică pentru a impune credincioşilor să se închine cu mască.
Nu diaconul care rosteşte ectenia fără mască, nu preotul care cu faţa descoperită dă pacea lui Hristos poporului, nu credinciosul care se închină în biserică fără mască sunt pricina bolilor şi a calamităţilor, ci desfrâul şi necredinţa care au ajuns la măsuri nemaicunoscute!!! Vicleşugurile oamenilor, nu rugăciunile comune ale credincioşilor, sunt pricina bolii!
Vom rezista la o eventuală prigoană psihologică, dacă avem o reală comuniune cu Dumnezeu prin rugăciunea de toată vremea şi printr-o viaţă cât mai simplă, ascetică. Dimpotrivă, luxul, alipirea de cele pământeşti şi desfătările se împacă foarte bine cu ideologia seculară. Lupta adevărată nu este între oameni, ci între ideologia şi cugetul evanghelic, isihast.
Pr. Petru RONCEA
sursa:https://oasteadomnului.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu