Şi toţi ne-ndreptăm către moarte,
Iar nopţile vin mai devreme,
Abia mai deschidem o carte,
Că alte dureri ne sunt teme.
Nici eu nu mai ştiu ce e bine,
Sunt prea multe reguli de viaţă,
Deşi, din adâncuri îmi vine,
Să fiu însumi eu dimineaţă.
Dar vai, sunt o frunză pe lună,
Şi simt boemia latentă,
În mine frustrări se adună,
Căci noaptea îmi e permanentă.
Nu am o icoană de pace,
Iar luna mereu mă intrigă,
O dată e caldă şi tace,
O dată spre rău mă instigă.
Şi tot ce-am iubit pare apă
Un râu ce se duce spre mare,
Şi alte fântâni mă adapă,
Cu ciuture pline de sare.
Aşa o să-mi caut pustiul,
Bordeiul de piatră şi milă,
Acolo voi cere nisipul,
Cu care să sparg o clepsidră.
Iar voi ce citiţi, ţineţi minte,
Zâmbiţi, orice-ar fi să ne fie,
De plouă sau nu în cuvinte,
E toamnă şi rană târzie..
Publicat de Cenaclul Lumină Lină
autor poem: Pr. Cătălin Dumitrean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu