Decalogul unei seri de toamnă

* Să fii bun! 

* Să fii blând cu cei care nu te iubesc! 

* Să întinzi mâna celor ce niciodată nu ţi-o vor săruta cu recunoştinţă!
* Să ierţi pe cei ce te distrug cu judecăţile inimii lor şi cu complotul frustrărilor ce le poartă în cuget.

* Să aduci cerul în ochii închişi şi să laşi nemurirea în cei fără de credinţă.
* Să nu te împiedici în vorbele de batjocură ale celor care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu.
* Să nu crezi că ostaşul lui Hristos va avea biruinţă prin sabie, dacă el nu cunoaşte mirosul unei flori de pace.

* Să nu te însoţeşti cu cei care au adus iubirea în lacrimi confuze, bisericuţe de praf şi pe uliţi surpate.

* Să nu te încrezi în răni care nu se închid, ci numai în leacuri care leagă iubirea ta de iubirea lui Dumnezeu.

* Să nu ai părtăşie cu cei împătimiţi şi cu idolii pe care îi duc în propriul trup. Ei mereu vor sfărâma orice citadelă spre a-şi sluji "stăpânul".

* Să laşi pace celor ce vor război. 

* Să binecuvintezi pe cei ce te vorbesc de rău şi au făcut din tine preţul trădării lor.
* Să nu te alături celor care din laşitate se ascund după vorbe mari şi niciodată după fapte mari.

* Să fugi de cei ce nu aprind în ei entuziasmul dragostei de Hristos. Nu le ofensa patimile, moartea le este dragă şi distrugerea prin care trec visători.
* Să nu te răzbuni pe cei ce se laudă cu preţul vieţii tale. 

* Să nu faci din oameni un mit şi nici un mister, ei sunt mereu ape care trec peste pietrele morţii. 

* Să nu uiţi că raiul te aşteaptă pe tine, doar pe tine. Şi ca dar de intrare în Împărăţie mai adu pe cineva la poarta desăvârşirii. Un suflet, un gând, o speranţă! 

 Publicat de Cenaclul Lumină Lină

autor : Pr. Cătălin Dumitrean

Clepsidră de toamnă

Şi toţi ne-ndreptăm către moarte,

Iar nopţile vin mai devreme,

Abia mai deschidem o carte,

Că alte dureri ne sunt teme.

Nici eu nu mai ştiu ce e bine,

Sunt prea multe reguli de viaţă,

Deşi, din adâncuri îmi vine,

Să fiu însumi eu dimineaţă.

Dar vai, sunt o frunză pe lună,

Şi simt boemia latentă,

În mine frustrări se adună,

Căci noaptea îmi e permanentă.

Nu am o icoană de pace,

Iar luna mereu mă intrigă,

O dată e caldă şi tace,

O dată spre rău mă instigă.

Şi tot ce-am iubit pare apă

Un râu ce se duce spre mare,

Şi alte fântâni mă adapă,

Cu ciuture pline de sare.

Aşa o să-mi caut pustiul,

Bordeiul de piatră şi milă,

Acolo voi cere nisipul,

Cu care să sparg o clepsidră.

Iar voi ce citiţi, ţineţi minte,

Zâmbiţi, orice-ar fi să ne fie,

De plouă sau  nu în cuvinte,

E toamnă şi rană târzie.. 

 Publicat de Cenaclul Lumină Lină

autor poem: Pr. Cătălin Dumitrean