Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Cuv. Nichita Stithatul

Cuviosul Nichita Stithatul, scriitor filocalic și ucenic al Sfântului Simeon Noul Teolog

"Celor ce sporesc în dragostea faţă de Dumnezeu, El le dăruieşte har îndoit, în timp ce pe cei robiţi lumii şi amăgirilor ei, Dumnezeu îi biciueşte cu ispite şi necazuri şi mai mari, până când vor ajunge şi ei, prin lacrimi, să câştige neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice, îndreptându-se spre Dumnezeu, sensul şi raţiunea lor supremă"

( Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre conştiinţă, în Filocalia…, Volomul VI, p. 261. )

„Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: (2Cor.XII,10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroaşă prin dureri şi greutăţi partea înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor”

( Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre conştiinţă, în Filocalia…, Volomul VI, p. 248-249. ) 

„Smerenia şi iubirea sunt începutul şi capătul ultim al celor două părţi ale şirului dumnezeiesc al tuturor virtuţilor. Căci smerenia e începutul de jos cel mai din cap al acestui şir, iar iubirea, sfârşitul lui de sus, cel mai din urmă. Smerenia pune începutul urcuşului scării, iar iubirea scoate pe cel ce îşi sprijineşte paşii pe ea la păşunile vii şi nepătate ale firii dumnezeieşti” ( Cuviosul Nichita Stithatul, op. Cit., p 382 ) „Nimic –spune el- nu întraripează aşa de mult sufletul oamenilor către dragostea lui Dumnezeu şi iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilinţa şi rugăciunea curată. Cea dintâi smereşte sufletul. Îl face să izvorască de la sine pâraie de lacrimi şi ne învaşă să ne cunoaltem cu adevărat măsura faptelor noastre. Umilinţa curăţeşte mintea de cele materiale şi luminează ochii inimii şi face sufletul întreg luminos. Rugăciunea curată uneşte pe omul întreg cu Dumnezeu şi îl face să petreacă împreună cu îngerii, să guste dulceaţa bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu, îi dă visterii de taine mari, aprinzându-l de iubire” ( Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunostinţă, Filocalia..., vol 6 ) “Dumnezeu a hotărât ca din generaţie în generaţie să nu înceteze pregătirea de către Duhul Sfânt a profeţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu pentru slujirea Bisericii”. "Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat împreuna cu Hristos. Daca el a fost ridicat cu Hristos prin cunoasterea Sa si moartea nemaiavând stapânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stapânire moartea necunostintei. Astfel ca el nu mai traieste pentru trup si pentru lume, fiind mort fata de madularele sale si fata de grijile lumii, dar întru el traieste Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu sub legea carnii, adica el si-a oferit madularele sale ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu Tatal" "Adevarul nu sta in fete, infatisari si cuvinte, nici nu Se odihneste Dumnezeu in acestea, ci in inimi infrante, in duh de smerenie si in sufletele luminate de cunostinta lui Dumnezeu. caci se intampla sa vedem uneori pe cineva acoperindu-se in afara sub cuvinte si folosindu-se de vorbe smerite fata de altii, pentru a vana lauda de la oameni, iar inlauntru e plin de viclenie si de rautate si de tinerea de minte a raului aproapelui." Cuviosul Nichita Stithatul consideră încercările ca fiind „mijlocul cel mai eficient de probare a prezenţei sau a lipsei iubirii faţă de Creator, căci prin ele Dumnezeu urmăreşte să vadă aplecarea sufletului nostru, spre cine se înclină şi cui se dăruieşte el: Creatorului sau ispitelor lumii acesteia” ,,De vei fugi de această lume (pofta ochilor trupului, trufia gandurilor si amagirea celor vazute), îţi va răsări ţie lumina de dimineaţă, vei vedea viaţa în Dumnezeu şi-ţi vor izvorî curând leacurile sufletului tău, adică lacrimile. "   “Pomul vieţii este Dumnezeu, al Cărui lucrare este să procure viaţă şi Care dă rod bun de mâncat numai celor vrednici de viaţă, ca unii ce nu sunt supuşi morţii. El produce o dulceaţă negrăită celor ce se împărtăşesc de El şi le dăruieşte o viaţă nemuritoare. De aceea, pe drept cuvânt s-a numit “pomul vieţii” (Fac. 2,9) şi “tot pomul” (Fac. 2,16). Căci El este Totul, în Care şi prin Care e totul, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este deosebirea privirii şi descoperirea alcătuirii firii noastre care e bună celor desăvârşiţi…, înălţându-i prin contemplarea şi frumuseţea ei la măreţia lucrării Făcătorului…” ,,Dumnezeu este Raţiune şi pricina întregii mişcări neîncetate şi toate raţiunile îsi au în El stabilitatea neclintită şi dinamismul fără de sfârşit.   “Să nu zici în inima ta: îmi este cu neputinţă să dobândesc de aici înainte curăţia fecioriei, după ce am căzut în stricăciunea şi nebunia trupului în multe chipuri. Căci unde se stăruie cu ostenelile pocăinţei şi cu căldura inimii în greaua pătimire şi curg râuri de lacrimi din umilinţa inimii, acolo se dărâmă toate întăriturile, se stinge tot focul patimilor şi se săvârşeşte naştere de sus, prin venirea Mângâietorului, iar sufletul se face iarăşi palat al curăţiei şi al fecioriei” ( Cuviosul Nichita Stithatul )