Tu n-ai putut să fii un sfânt Şi nici un geniu pe pământ. Acestea cer un unic rost, Dar om nici om de ce n-ai fost?
(Traian Dorz)
(Traian Dorz)
SFINŢII AU FOST PERSOANELE CE AU ÎNŢELES CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII OM
Când eram mic şi vedeam pe pereţii bisericilor chipurile spălăcite ale sfinţilor mă gandeam la o lume inexistentă ori în cel mai bun caz mă gândeam la o lume desprinsă din carţile de basme. Cu trecerea timpului am aflat că sfinţii sunt cei care în momente deosebite au marcat istoria prin fapte cu neputinţă de împlinit de alţi oameni obişnuiţi. Sfinţii sunt oamenii eroi, genii care cu o însufleţire şi cu daruri deosebite au făcut istorie, istorie măreaţă, istorie sfântă, cu un răsunet ne-mai-întâlnit, îmi spuneam eu atunci.
Dar mai târziu am aflat că şi alţi oameni cu o discreţie desăvârţită au reuşit să se înscrie în memoria lui Dumnezeu şi pe firmamentul de aur al istoriei sfinte.Am aflat apoi că există atâtea căi către Dumnezeu câte vieţi de oameni sunt, că Dumnezeu atât de mult respectă libertatea făpturii Sale, şi structura interioară a omului încât a lăsat o infinitate de căi prin care poţi ajunge la El. Calea este unică desigur, Iisus Hristos, dar fiecare străbate într-un mod unic şi personal această cale.
După trecerea anilor am înţeles de la oamenii pe care i-am cunoscut, dar mai ales de la cei care au lăsat dâră de lumină prin modul lor de viaţă că sfinţenia este calitatea celui ce se poate manifestă cât se poate de „natural” şi de „firesc”. Există atâta meschinărie şi egoism înscrise în firea noastră cea căzută încât a ne curăţi omenescul şi naturalul din noi de legea păcatului înseamnă a te înscrie pe calea cea de aur a sfinţilor. De obicei gesturile cele mai naturale şi omeneşti sunt înegrite şi pervertite de păcat.Din această pricină cuvintele „firesc”, „natural” au o semnificaţie peiorativă.
Aşadar în omul care nu este renăscut duhovniceşte cele mai omeneşti şi naturale însuşiri sunt schimonosite de ceea ce nu este natural ci împotriva naturii: dragostea este întinată de patimă şi interes, demnitatea devine trufie, smerenia este terfelită de milogeală, servilism sau diferite complexe de inferioritate. Blândeţea este primejduită de slăbiciune, fermitatea devine agresivitate, milostenia este confundată cu risipa, dreapta socoteală devine zgârcenie, curajul este răvăşit de obrăsnicie, prudenţa este amestecată cu neîncrederea de prost gust şi dragostea faţă de lume este înveninată de dragostea faţă de ceea ce-i pervers în ea. Şi aşa, tot ce este natural în noi, frumos şi nobil este schimonosit de unele legi nefireşti străine propriei noaste naturi.
Dar mai târziu am aflat că şi alţi oameni cu o discreţie desăvârţită au reuşit să se înscrie în memoria lui Dumnezeu şi pe firmamentul de aur al istoriei sfinte.Am aflat apoi că există atâtea căi către Dumnezeu câte vieţi de oameni sunt, că Dumnezeu atât de mult respectă libertatea făpturii Sale, şi structura interioară a omului încât a lăsat o infinitate de căi prin care poţi ajunge la El. Calea este unică desigur, Iisus Hristos, dar fiecare străbate într-un mod unic şi personal această cale.
După trecerea anilor am înţeles de la oamenii pe care i-am cunoscut, dar mai ales de la cei care au lăsat dâră de lumină prin modul lor de viaţă că sfinţenia este calitatea celui ce se poate manifestă cât se poate de „natural” şi de „firesc”. Există atâta meschinărie şi egoism înscrise în firea noastră cea căzută încât a ne curăţi omenescul şi naturalul din noi de legea păcatului înseamnă a te înscrie pe calea cea de aur a sfinţilor. De obicei gesturile cele mai naturale şi omeneşti sunt înegrite şi pervertite de păcat.Din această pricină cuvintele „firesc”, „natural” au o semnificaţie peiorativă.
Aşadar în omul care nu este renăscut duhovniceşte cele mai omeneşti şi naturale însuşiri sunt schimonosite de ceea ce nu este natural ci împotriva naturii: dragostea este întinată de patimă şi interes, demnitatea devine trufie, smerenia este terfelită de milogeală, servilism sau diferite complexe de inferioritate. Blândeţea este primejduită de slăbiciune, fermitatea devine agresivitate, milostenia este confundată cu risipa, dreapta socoteală devine zgârcenie, curajul este răvăşit de obrăsnicie, prudenţa este amestecată cu neîncrederea de prost gust şi dragostea faţă de lume este înveninată de dragostea faţă de ceea ce-i pervers în ea. Şi aşa, tot ce este natural în noi, frumos şi nobil este schimonosit de unele legi nefireşti străine propriei noaste naturi.
“SĂ NE CURĂŢIM SIMŢIRILE”
Dragostea este cel mai natural sentiment omenesc înscris de Dumnezeu în firea noastră. Dar câţi oameni reuşesc să facă distincţie între dragoste ca sentiment natural şi lascivitate şi desfrâu. Confuzia este atât de mare încât desfrâul este numit dragoste. În lumea unde se petrece aceată confuzie oricine poate vedea în dreptul chipului desfrânării parole de felul: ”Esenţa vieţii este dragostea”. E adevărat că esenţa vieţii este dragostea dar afirmaţia trebuie dusă la capăt şi afirmat cu aceeaşi tărie că esenţa dragostei este sacrificiu şi dăruirea. Dragostea este ceva mai mult decât senzualitatea. Aceasta o susţine nu numai aprecierea teologică ci şi cea artistică: ”Nu!Gloria iubirii nu este îmbuibarea/Ospeţe de săruturi orgii de-mbraţişări./Ci dorul lung şi taina-mpletită cu-aşteptarea,/Sunt duhul ei pe-o lume de vane desfătări! (Vasile Voiculescu, Ultimile sonete). Unirea trupească îşi are raţiunile ei numai în cazul cuplului conjugal întemeiat prin Taina Nunţii. Diavolul, mişelul cel mare - vorba Părintelui Iosif - ne duce în rătăcirea în care facem confuzie între dragostea faţă de viaţă şi dragostea faţă de ceea ce este stricăcios în ea, între dragostea faţă de aproapele şi dorinţa meschină de a profita într-un fel sau altul de relaţia cu el. Când am curăţit ochiul dragostei de orice urmă de interes şi egoism, atunci mi-am înscris viaţa pe calea sfinţilor. Dar cine poate spune că a făcut aceasta?
Ce mulţumire şi recunoştinţă se poate naşte când descopăr în mine demnitatea de om liber, demnitatea de purtător al chipului lui Dumnezeu, demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, unic în tot universul şi în toată istoria. Sfinţii sunt aceia care nu au dat această demnitate pe toată bogăţia lumii.
Este o linie atât de subţire între conştinţa valorii de sine şi conştiinţa că sunt „cineva”, încât cine poate spune că nu a trecut-o niciodată!? Sfinţii au avut o demnitate şi măreţie inimaginabile dar au fost liberi de orice duh de trufie sau mândrie. Dar nu o demnitate impusă dinafară prin evidenţe artificiale, ci una interioara, care îşi găseşte resorturile în temeliile fiinţei, prin prezenţa şi lucrarea harului mântuitor. Cu adevărat este strâmtă calea sfinţilor pentru că noi investim la periferia propriei fiinţe şi ne-am opturat calea ce duce spre adâncurile de taină unde Hristos a intrat ca Înaintemergător şi aşteaptă întâmpinarea noastră.
Confuzia în lumea contemporană este cum nu se poate mai evidentă. Pentru omul căzut demnitatea izvorăşte din trufie, pentru omul sfânt ea izvorăşte din smerenie.”Prin smerenia sa sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeuna prezent când este nevoie de sprijin, de mângâiere , de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit...el este fiinţa umană cea mai smerită, dar în acelaşi timp, el este o figură neobişnuită şi uimitoare...sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni, şi în acelaşi timp, fără să vrea cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia şi provoacă cel mai mult respect...el te copleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi atenţiei lui”(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt , Ed. Deisis , Sibiu, 2003, pp.59-60).
Lupta de a te înscrie pe calea sfinţeniei este lupta de a curăţi ceea ce este natural de ceea ce nu este natural. Adică lupta de a fi om, om deplin , om integru, om liber de orice lege care strâmbă şi înegreşte naturalul din noi. Sfinţenia este o „înomenire culminantă a noastră”. (Par Dumitru Stăniloae, Dogmatica vol.I, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p.271). Din punctul de vedere a învăţăturii noastre sfinţenia este valorificarea cea mai proprie a umanului, descoperirea şi curăţirea a ceea ce este mai intim propriei noastre fiinţe. ”În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfială, atenţia faţă de taina semenilor, atât de proprie umanului...Nu există cineva mai smerit, mai simplu mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai “natural” în comportarea sa, acceptând tot ce-i adevărat omenesc, creând o atmosferă de familiaritate curată”(Ibidem, p.279). Această stare nu se dobândeşte “peste noapte”, printr-o încordare de moment. Este starea celor care prin simplitate şi smerenie, printr-o încredere copilărească în Dumnezeu şi prin dreapta socoteală, au lăsat cele stricăcioase şi pierzătoare şi au pornit la purtarea cea nevoiosă a duhovniciei.
În încheiere reproducem alte fragmente ale Părintelui Stăniloae în care el descrie chipul sfinţeniei: ”...O sensibilitate aproape sfâşietoare pentru orice durere străină, o sensibilitate mai mare ca pentru durerea proprie, este o cuprindere a altora în sine...El dă curaj totdeuna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni, printr-un umor de aceeaşi delicateţe. El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios dar nu înfricoşat. Acordă un preţ persoanelor celor mai umile, socotindu-le pe toate mari taine create de Dumnezeu şi destinate veşnicei comuniuni cu El...Îţi devine cel mai intim dintre toţi şi cel mai înţelegător şi te simţi cum nu se poate mai larg lângă el şi în acelaşi timp te strâmtorează, făcându-te să-ţi vezi insuficienţele morale şi greşelile. Te copleşeşte cu măreţia simplă a purităţii şi a căldurii bunătăţii lui şi te face să te ruşinezi de nivelul tău coborât, de la umanitatea adevărată, de impuritatea, artificialitatea, superficialitatea, duplicitatea ta, care ies puternic în relief, în comparaţia ce o faci fără să vrei, între tine şi el. Nu exercită nici o forţă lumească, nu dă nici o poruncă cu severitate, dar simţi în el o fermitate, în convingerile lui, în viaţa lui, în sfaturile pe care le dă, încât părerea lui despre ceea ce trebuie să faci, exprimată cu delicateţe, sau cu privire discretă, îţi devine o poruncă pentru a cărei împlinire eşti în stare de orice efort şi sacrificiu...Din persoana sfântului srăluceşte un calm, o pace pe care nimic nu le poate tulbura”(Ibidem, pp.171-285).
Citind aceste rânduri observăm cât de natural şi seducător este chipul sfinţeniei. Înţelegem deasemeni, de ce lui Dumnezeu nu-i place să se odihnească nici în cer aşa cum îi place să se odihnească în sfinţii Săi.
VASILICĂ NICA - Articol preluat cu acordul autorului de pe "Forum Oastea Domnului" -
Ce mulţumire şi recunoştinţă se poate naşte când descopăr în mine demnitatea de om liber, demnitatea de purtător al chipului lui Dumnezeu, demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, unic în tot universul şi în toată istoria. Sfinţii sunt aceia care nu au dat această demnitate pe toată bogăţia lumii.
Este o linie atât de subţire între conştinţa valorii de sine şi conştiinţa că sunt „cineva”, încât cine poate spune că nu a trecut-o niciodată!? Sfinţii au avut o demnitate şi măreţie inimaginabile dar au fost liberi de orice duh de trufie sau mândrie. Dar nu o demnitate impusă dinafară prin evidenţe artificiale, ci una interioara, care îşi găseşte resorturile în temeliile fiinţei, prin prezenţa şi lucrarea harului mântuitor. Cu adevărat este strâmtă calea sfinţilor pentru că noi investim la periferia propriei fiinţe şi ne-am opturat calea ce duce spre adâncurile de taină unde Hristos a intrat ca Înaintemergător şi aşteaptă întâmpinarea noastră.
Confuzia în lumea contemporană este cum nu se poate mai evidentă. Pentru omul căzut demnitatea izvorăşte din trufie, pentru omul sfânt ea izvorăşte din smerenie.”Prin smerenia sa sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeuna prezent când este nevoie de sprijin, de mângâiere , de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit...el este fiinţa umană cea mai smerită, dar în acelaşi timp, el este o figură neobişnuită şi uimitoare...sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni, şi în acelaşi timp, fără să vrea cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia şi provoacă cel mai mult respect...el te copleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi atenţiei lui”(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt , Ed. Deisis , Sibiu, 2003, pp.59-60).
URCUŞUL NOSTRU SPRE DUMNEZEU
ESTE URCUŞUL NOSTRU SPRE NOBLEŢEA ŞI MĂREŢIA OMENESCULUI DIN NOI.
ESTE URCUŞUL NOSTRU SPRE NOBLEŢEA ŞI MĂREŢIA OMENESCULUI DIN NOI.
Lupta de a te înscrie pe calea sfinţeniei este lupta de a curăţi ceea ce este natural de ceea ce nu este natural. Adică lupta de a fi om, om deplin , om integru, om liber de orice lege care strâmbă şi înegreşte naturalul din noi. Sfinţenia este o „înomenire culminantă a noastră”. (Par Dumitru Stăniloae, Dogmatica vol.I, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p.271). Din punctul de vedere a învăţăturii noastre sfinţenia este valorificarea cea mai proprie a umanului, descoperirea şi curăţirea a ceea ce este mai intim propriei noastre fiinţe. ”În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfială, atenţia faţă de taina semenilor, atât de proprie umanului...Nu există cineva mai smerit, mai simplu mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai “natural” în comportarea sa, acceptând tot ce-i adevărat omenesc, creând o atmosferă de familiaritate curată”(Ibidem, p.279). Această stare nu se dobândeşte “peste noapte”, printr-o încordare de moment. Este starea celor care prin simplitate şi smerenie, printr-o încredere copilărească în Dumnezeu şi prin dreapta socoteală, au lăsat cele stricăcioase şi pierzătoare şi au pornit la purtarea cea nevoiosă a duhovniciei.
În încheiere reproducem alte fragmente ale Părintelui Stăniloae în care el descrie chipul sfinţeniei: ”...O sensibilitate aproape sfâşietoare pentru orice durere străină, o sensibilitate mai mare ca pentru durerea proprie, este o cuprindere a altora în sine...El dă curaj totdeuna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni, printr-un umor de aceeaşi delicateţe. El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios dar nu înfricoşat. Acordă un preţ persoanelor celor mai umile, socotindu-le pe toate mari taine create de Dumnezeu şi destinate veşnicei comuniuni cu El...Îţi devine cel mai intim dintre toţi şi cel mai înţelegător şi te simţi cum nu se poate mai larg lângă el şi în acelaşi timp te strâmtorează, făcându-te să-ţi vezi insuficienţele morale şi greşelile. Te copleşeşte cu măreţia simplă a purităţii şi a căldurii bunătăţii lui şi te face să te ruşinezi de nivelul tău coborât, de la umanitatea adevărată, de impuritatea, artificialitatea, superficialitatea, duplicitatea ta, care ies puternic în relief, în comparaţia ce o faci fără să vrei, între tine şi el. Nu exercită nici o forţă lumească, nu dă nici o poruncă cu severitate, dar simţi în el o fermitate, în convingerile lui, în viaţa lui, în sfaturile pe care le dă, încât părerea lui despre ceea ce trebuie să faci, exprimată cu delicateţe, sau cu privire discretă, îţi devine o poruncă pentru a cărei împlinire eşti în stare de orice efort şi sacrificiu...Din persoana sfântului srăluceşte un calm, o pace pe care nimic nu le poate tulbura”(Ibidem, pp.171-285).
Citind aceste rânduri observăm cât de natural şi seducător este chipul sfinţeniei. Înţelegem deasemeni, de ce lui Dumnezeu nu-i place să se odihnească nici în cer aşa cum îi place să se odihnească în sfinţii Săi.
VASILICĂ NICA - Articol preluat cu acordul autorului de pe "Forum Oastea Domnului" -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu