Şi acum să facem!

1. Înaintea oricărei fapte şi a oricărui cuvânt sau gând, trebuie să meargă încredinţarea, convingerea noastră că această faptă şi cuvânt sau gând este necesar, folositor sau bun, după cum este scris: Fiecare să fie pe deplin încredinţat când alege ce să facă şi ce nu, ce să spună şi ce nu, ce să ţină şi ce nu (Rom. 14, 5).

Căci tot ce nu vine din încredinţare este păcat (Rom. 14, 23). 

2. Dar şi încredinţarea aceasta vine de la Duhul Sfânt, pentru că este scris: El vă va învăţa toate lucrurile (Ioan 14, 26) şi El, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul (Ioan 16, 13).

  3. Dar Adevărul lucrează prin înţelepciunea care vine de Sus şi care este, întâi, curată, apoi, paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire şi nefăţarnică, după cum este scris (Iacov 3, 17).
Şi numai aceste criterii ne pot încredinţa cu adevărat dacă o faptă, dacă un cuvânt, ori dacă un gând este de la Dumnezeu sau nu.

NĂSCUŢI PRIN EVANGHELIE

Fr. Traian Dorz
lângă mormântul Părintelui Iosif Trifa

„Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători
în Hristos,
totuşi nu aveţi mulţi părinţi.
Căci eu v-am născut prin evanghelie
în Iisus Hristos”
(I Cor 4, 15)

Această temă este cu atât mai importantă cu cât ne gândim că este vorba de naşterea „de la Dumnezeu” despre care Sf Ioan Evanghelistul vorbeşte în prologul Evangheliei sale (1, 13) sau naşterea de sus despre care vorbeşte Mântuitorul în dialogul său cu Nicodim (Ioan 3, 5), naştere fără de care nimeni nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. „De nu se va naşte cineva de sus nu poate să vadă împărăţia lui Dumnuzeu” (Ioan 3, 5).

Sf. Apostol Pavel ne ajută să ne apropiem de înţelesul acestei taine. Este de remarcat faptul că această naştere din nou se face „prin Evanghelie”. „Evanghelia lui Hristos este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea celui ce crede” (Rom 1, 16). Propovăduirea Evangheliei are puterea şi rostul de a naşte credinţa în om, credinţă fără de care botezul nu poate fi admis (cf. Mat 2opt, 19). Sf Ap Pavel spune, îneterpretând un text din Ioiel 3, 5, zice: „Cum vor chema numele Aceluaia în care nu au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care m-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?...Prin urmare credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Rom 10, 14, 17).

„Nu te teme!“

Acesta e cântecul cel dulce care trece prin toată Biblia

„Nu te teme!“, trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest „nu te teme!“ îl pune Domnul în faţa aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest „nu te teme!“ este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai precum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „nu te teme!“, îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.

„Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi“ (Facere 15, 1).

„Agar, nu te teme!“ (Facere 21, 17).

„Isac, nu te teme, căci Eu sunt cu tine“ (Facere 26, 24).

„Nu te teme, Iacobe, să te pogori în Egipt“ (Facere 46, 3).

„Nu te teme, Ghedeoane, căci nu vei muri!“ (Judec. 6, 23).

„Nu te teme, Israele, căci Eu sunt cu tine!… Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu te sprijinesc“… (Isaia 41, 10).

„Nu te teme, Ieremia, căci Eu sunt cu tine să te scap!“ (Ier. 1, 8).

„Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocorile lor!“ (Isaia 51, 7).

„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine!“… (Isaia 54, 4).

Pacea lui Dumnezeu

„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.“ (Filipeni 4, 7)

În felul acesta ajungi la pacea cu toţi semenii tăi. Vei putea să priveşti totdeauna liniştit în ochii fiecărui om pe care îl întâlneşti, fiindcă îi vei avea prieteni pe toţi.

Te vei putea ruga liniştit pentru fiecare, lângă fiecare şi cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un duşman, nu vei fi împiedicat de nimic faţă de nimeni.

Neavând nimic ascuns faţă de nimeni, vei putea să-i vorbeşti deschis fiecăruia. Şi să primeşti cu bunăvoinţă în casa ta pe oricine. Având pacea cu toţi, vei avea pacea din partea tuturor. Bineînţeles că vor mai fi şi unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va mai depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ţi va nimici pacea ta însăţi care va fi întristată, dar nu tulburată de nimic.

Sus să avem inimile!

Din această publicaţie am extras, pentru a vă stârni curiozitatea articolul urmator:

"Un călător rătăcit prin pustiul deşertului s-a ascuns de arşiţa cerului într-o peşteră. Acolo a găsit un părinte duhovnicesc, ce-şi trăia viaţa numai în acel perimetru al peşterii, şi l-a întrebat: Părinte, cum poţi să-ţi iroseşti viaţa în acest fel? Părintele i-a răspuns: Dragă, vezi tu crăpătura acestei stânci? Pe aici eu văd mereu un petic de cer. Aceasta este cea mai mare comoară a inimii mele, pentru care îi mulţumesc Domnului în fiecare zi.
În fiecare Sfântă Liturghie cerul ne este restituit, devine din nou posibilă trăirea raiului. Prin Sfânta Împărtăşanie, Hristos trăieşte în noi şi ne sfinţeşte în întregime, trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: ”Ce-mi este mie de cer, când eu contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?” Mai măsurăm noi astăzi pământul cu pasul mărturisirii venite din cer? Mai suntem mânaţi de curajul mărturisirii identităţii noastre de neam şi credinţă?

CREDINŢA ŞI SIMŢIREA

Credinţa, cea mai sigură şi bogată formă de cunoaştere

Pentru omul redus la puterile naturale, credinţa este cea mai imaginără, iluzorie, teoretică, amăgitoare şi ireală cale de cunoaştere pentru că ea cuprinde o lume nevăzută şi spirituală. Experienţele şi fineţea sesizării a omului duhovnicesc vin să demonteze şi să denunţe această prejudecătă.
Credinţa este un act suprem al persoanei mai presus de informaţii şi de evidenţe materiale. În măsura în care credinţa devine experienţă, trăire şi gustare, ea se face cea mai înaltă, sigură şi deplină formă de cunoaştere. Diferenţa dintre convingerea ce vine prin credinţă şi convingerea ce vine prin materialitatea evidenţelor imediate, este ca diferenţa dintre zborul imperial al vulturului şi zborul păsărilor de curte. Convingerea care vine prin credinţă se regăseşte în toate rădăcinile fiinţei şi angajează toate puterile spirituale ale persoanei.
Sunt foarte frecvente cazurile în care cunoaşterea ce vine numai din privire şi auz nu angajează în nici o măsură persoana. Unii din contemporanii Mântuitorului care L-au privit şi L-au ascultat nu L-au cunoscut în mod propriu, chiar dacă I-au văzut faţa, chiar dacă I-au întâlnit privirea şi I-au auzit vocea. Iar ucenicii de atunci şi de astăzi ai lui Iisus Hristos care au cunoscut prin credinţă că este Fiul Lui Dumnezeu nici nu au mai fost interesaţi de aprecierile fizice ale Lui. Deşi între cele două nivele de cunoaştere este o strânsă legătură, dacă nivelul fizic, senzorial nu deschide calea spre o cunoaştere mai profundă, el este cel mai superficial, nesigur şi chiar impropriu nivel de cunoaştere.

De ce e asa de greu pacatul

De ce-i aşa de greu păcatul,
că unul singur e de-ajuns
să nimicească-o stare sfântă
şi-un soţ ca aurul ascuns?

O, Dumnezeul meu,
plângând mă rog mereu
să mă fereşti curat
de orişice păcat! (bis)

Pot fi ani lungi de curăţie,
trăiţi în felul cel mai sfânt,
şi-ajunge un păcat, ca totul
să cadă nimicit şi-nfrânt.

Pot fi îmbrăţişări şi lacrimi,
şi rugăciuni de neuitat;
ce mai rămân din toate-acestea
când le întunecă-un păcat?

Pot fi iubiri şi legăminte
curate şi fierbinţi ca-n cer;
ce mai rămân când le zdrobeşte
păcatul, ca un pumn de fier?

O, Dumnezeul meu, ai milă
de dragostea şi taina mea!
Cu preţul morţii şi-al vieţii
ajută-mi să le pot ţinea!

de fr. Traian Dorz

Anunț. Conferință cu tema ”Între bigotism și dreapta credință” la Hunedoara

Mi-e dor să plâng

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOasteaDomnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Mi-e dor să plâng, Iisuse, aşa-nspre Dumnezeu,
cum am plâns numa-n clipa de legământ al meu,
să simt o descărcare a sufletului tot;
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, a plânge să mai pot,
a plânge să mai pot,
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, a plânge să mai pot.

Mi-e dor de-o rugăciune aşa-nspre Dumnezeu,
cum a fost numa-n clipa de legământ al meu,
să-mi simt o înălţare a sufletului bun;
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, o rugă să mai spun,
o rugă să mai spun,
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, o rugă să mai spun.

Mi-e dor de-o-mbrăţişare aşa cu Dumnezeu,
cum a fost numa-n clipa de legământ al meu,
să-mi simt fiinţa toată înveşmântată-n rai;
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, o dată să-mi mai dai,
o dată să-mi mai dai,
aşa mi-e dor, aşa mi-e dor, Iisuse, o dată să-mi mai dai.

de Traian Dorz

TUDOR GHEORGHE-Cu Iisus in celula

,,ACOLO am învăţat să iubesc!"

„ ACOLO” am învăţat să iubesc!

Într-un context în care „ ura şi-a întins măsura” , unul dintre tinerii noştri fraţi a mărturisit că el ACOLO a învăţat să iubească!...

M-a surprins un adevăr şi anume că „ iubirea se învaţă”. Noi nu ştim să iubim; iubirea noastră este egoistă, condiţionată, mărginită…O, de am învăţa să iubim cu dragoste agape! Ea este necondiţionată, altruistă şi nemărginită. Acest fel de dragoste se dăruie ca lumina soarelui, fără părtinire, te încălzeşte şi te face „ să creşti” şi să te înalţi.
De la cine, cum, unde, când putem să o învăţăm? Sunt întrebări la care se răspunde diferit.

Dacă l-am întreba pe Domnul Iisus, ne va răspunde că El este UNA cu Tatăl şi UNA cu Duhul Sfânt care are ca roadă dragostea.Dumnezeu este Iubire. Ne va spune că jertfirea de pe crucea Golgotei nu reprezintă altceva decât identificarea Lui cu însăşi iubirea Tatălui. Înainte de a se smeri şi a veni printre noi , Domnul Iisus ştia să iubească. A acceptat umilirea trăirii unei vieţi omeneşti pentru că L-a iubit pe Tatăl şi pentru că ne-a iubit şi pe noi, pe noi cei păcătoşi.Viaţa pe care a trăit-o printre oameni a fost plină de iubire. Ca om şi-a iubit semenii fără nici o condiţie. De ce?!...Pentru El este Iubire…

N-am inteles adesea

Cei doi care au mers după Iisus

„Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Iisus, era Andrei, fratele lui Simon Petru.“ (Ioan 1, 40)

Fericiţi cei care merg după Hristos pe pământ, căci ei, în curând, pe urmele Lui, vor ajunge unde locuieşte El. Adică în fericirea şi lumina Lui veşnică. Fericiţi cei doi care stau împreună, dacă merg împreună cu Hristos. Fericiţi sunt cei doi care, însoţindu-se pe pământ, merg împreună şi după Hristos.

Nu-i bucurie mai mare decât când cei doi soţi merg împreună după Domnul. Cum nici durere mai mare nu-i ca atunci când unul merge după păcate. Sau amândoi…

Dragul meu, roagă-te mereu pentru soţul tău, ca şi el – sau ea – să vină împreună cu tine pe urmele lui Hristos sau tu cu el. Iar dacă totuşi până la sfârşit celălalt nu va vrea, cu toate că tu ţi-ai făcut toată datoria de a-l chema şi de a stărui de el, atunci tu nu vei mai avea ce să-i faci. Însă vei avea sufletul dezvinovăţit.

Faci răul, te va pedepsi Dumnezeu; faci binele, te pot pedepsi oamenii!

"Scrisoarea ta m-a mişcat mult. N-am să-ţi ascund: am plâns asupra ei, citind-o şi recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieţii omeneşti. Îmi scrii că ai crescut cu totul în ticăloşie. Mai ales furtul îţi stătea în obicei – dar te păzeai cu îndemânare, şi toţi te lăudau ca pe un tânăr de treabă. Odată, însă, ai fost prins furând şi fugărit. Ai fugit şi ţi-ai rupt piciorul. Nimeni nu a aflat taina ta. Au chemat doctorul. Doctorul ţi-a zis că s-a terminat cu piciorul.

Au chemat preotul să citească rugăciune. Rugăciunea, spui tu, nu a ajutat piciorului tău rupt, dar ţi-a cutremurat sufletul.

„Mântuieşte-te pe tine însuţi şi vei mântui mii în jurul tău".

Miercuri 23 ianuarie 1974

Mă simt descurajat. Nu în chestiunile familiale. Pot spune că sunt foarte fericit - alături de familia şi de copii mei. Dar în chestiunile legate de Biserică, situaţia ei, implicarea mea mă simt descurajat. Devin alergic la conţinutul pseudo religios al Bisericii şi al vieţii ei care mi se pare a fi tot mai mult o denaturare a ortodoxiei şi a creştinismului, în acelaşi timp sunt implicat şi absorbit total de acestea: telefoane, scrisori, discuţii şi întâlniri. Toate acestea nu sunt nici autentice, nici reale; se află în afara realităţii lui Dumnezeu, a omului, a lumii şi a vieţii. Simt cum inima mea tânjeşte după acel „dincolo". Dar nu văd nici o ieşire. Să plec? încotro? Nu pot părăsi Biserica - Biserica este viaţa mea. Am convingerea că ortodoxia este Adevărul şi Mântuirea şi mă cutremur când văd ce se oferă sub masca ortodoxiei, ce le place oamenilor din ea, pentru ce trăiesc ei şi ce văd în ortodoxie cei mai buni ortodocşi. „Mântuieşte-te pe tine însuţi şi vei mântui mii în jurul tău". Fiecare se mântuieşte în felul său; mântuirea constă în împlinirea vocaţiei. Dar ce se întâmplă când împrejurările nu permit această mântuire; când implicarea, activitatea resping nivelul la care mântuirea este posibilă? ...

„Noi plecăm”

Mi-am isprăvit traiul în această lume

Am trăit după conştiinţă şi Dumnezeu mi-i judecător

Sînt tot mai răscolitoare apusurile şi răsăriturile

Şi tot mai rar mă cercetează fiii mei

Fiii mei acum sînt liberi de multe

Desigur, eu nu le mai sînt un învăţător

Ceva important am pierdut azi

Într-o curbă pe care nu am observat-o

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă

Eu voi spune acum ca un demodat

Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,

Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Patria noastră a fost zgîrcită la milă

Ca o mamă chinuită de sărăcie

Cîte vieţi şi cîte sorţi s-au perindat

Eu cu siguranţă nu aş şti să număr

Dar cînd necazul ne stătea în prag

Noi uitam supărările îndată

Şi, nu întîmplător, în icoane, chipul lui Dumnezeu

Este pururea răbdător şi luminos

Cred că am greşit de multe ori

Şi multe nu am ştiut să le înţelegem

Dar am încercat să trăim după conştiinţă şi demnitate

Ca să păstrăm patria noastră pentru voi.

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă

Eu voi spune acum ca un demodat

Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,

Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

sursa: http://savatie.wordpress.com

vezi articolul: Vahtang Kikabidze, bărbat după inima lui Dumnezeu