Iubirea Prea Sfintei Treimi sau ce înseamnă să vă iubiţi unii pe alţii.

“Precum M-a iubit pe mine Tatăl aşa v-am iubit şi Eu pe voi”
(In 15, 9).

“Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea deofiinţă şi nedespărţită” (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur)

Bunătatea Sfintei Treimi este şi trebuie să fie izvorul bunătăţii noastre.

În viaţa noastră de credinţa nimic nu ne e încurajează şi nu ne mângâie aşa de mult ca neîncetata aducere aminte a faptului că Dumnezeul nostru este “milostiv şi iubitor de oameni”. Sfânta Treime rămâne veşnic neschimbata în iubirea Ei, iar această iubire este plinatate a vieţii. Ea se manifestă între Tatal şi Fiul şi Duhul Sfânt, dar se exteriorizează şi se descoperă treptat şi în lume.

Dumnezeirea într-o singura persoana, deşi pare mai logic, este lipsită de iubire. Oamenii din toate timpurile au fost capabili să manifeste un anumit tip de iubire, fie cât de trunchiată şi schimonosită. Dacă Dumnezeu ar fi o singură persoană, oamenii prin capacitatea lor de a trăi în comuniune ar fi superiori unui Dumnezeu monopersonal oricât de mare ar fi El. Există un Tată şi un Fiu care se iubesc desăvărşit şi veşnic. Dar în această iubire reciprocă există şi un Duh Sfănt de care Fiecare Se bucură în iubirea Lui catre Celălalt.

Noi creştinii înţelegem că Dumnezeu este atotputernic şi Frumos şi atrăgător pentru că este Dumnezeul Iubirii. Slujbele Bisericii ne amintesc fară încetare că Sfânta Treime este îndurătoare , iubitoare şi bună din veci şi până in veci: ”Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Presfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Tău Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Focul sacrificiului şi a iubirii jertfelnice se găsesc originar chiar în inima Sfintei Treimi.
Aşa înţelegem cum coborârea Prea Sfintei Treimi prin Iisus Hristos până la noi a fost “obligatorie” pentru Dumnezeu.Aşadar punctual de manifestare maximă a acestei iubiri se manifestă în Iisus Hristos care “în zilele trupului Său”(Evrei 5,7) a descoperit nouă ceea ce niciodată nu ar fi fost decoperit, simţit şi nici măcar bănuit de noi. Iubirea pe care fiecare Persoana a Sfintei Trimi o manifestă faţă de celelalte două, acea forţă dumnezeiască şi miracol mai presus de fire, cu totul necuprins, necunoscut şi neajuns s-a coborât până la noi, aşa încât pentru prima dată în istorie Unul din Sfânta Treime a spus oamenilor faţă către faţă: ”Precum M-a iubit pe Mine Tatăl aşa v-am iubit şi Eu pe voi.”

Părinţii cei duhovniceşti îşi dau silinţele şi argumentează cu o inimaginabilă forţă a precizării că iubirea lui Dumnezeu se manifestă chiar şi în cele mai mari nenorociri şi suferinţe, chiar şi în refuzul său de a răspunde omului aflat în cele mai înfricoşătoare stări. Iubirea lui Dumnezeu are în vedre nu numai viaţa trăită în timp, ci mai ales pe aceea trăită dincolo de hotarele timpului.Viaţa aceasta trebuie sacrificată celeilalte. De aceea în inima timpului şi în inima iubirii divine vom vedea Un Fiu Preiubit răstignit pe cruce şi fii preaiubiţi ducându-şi crucea pe “calea cea strâmtă şi cu chinuri”. Iar în inima veşniciei pe fiii lui Dumnezeu preamăriţi prin Crucea Fiului Său.

Cât vor pâlpâi veacurile, cât va dăinui fiinţa, nu va exista iubire înafara cuvintelor Mântuitorului:”Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(Ioan 3,16) Iisus Hristos dă sens şi valoare aspiraţiilor şi iubirii omeneşti. Orice ideie de frumos, de iubire , de fericire, de împlinire, din centrul căreia lipseşte jertfa (binecuvântarea)Tatălui şi a Sfântului Duh arătate în Crucea Fiului, este cel mult vis, este himeră sau iluzie sentimentală.Omul prin el însuşi este umbră, deşertăciune, se tulbură pentru o clipă apoi piere “că vis al morţii eterne este viaţa lumii întregi”(Mihai Eminescu). Între binecuvântare şi Cruce este o strânsă legatura de aceea binecuvântatrea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh se face în semnul crucii.

Învăţătura despre Sfânta Treime este de o mare actualitate
Ori de câte ori oamenii simt iubirea lui Dumnezeu şi îi răspund acesteia, fiecare se îndreptă cu consideraţie şi atenţie faţă de ceilalţi. Dar nu avem puterea să ne dăruim total celuilalt, decât dacă El ne-a invitat să o facem şi dacă simţim atenţia pe care Hristos ne-a arătat-o nouă prin dăruirea Sa până la jertfă.Viaţa veşnică nu este altceva dacât înscrierea în acest circuit dumnezeiesc.

La inceput Biserica era acea comunitate de oameni spre care oricine privea putea să exclame:”Iată cât de mult se iubesc!”. Biserica este şi trebuie să fie locul în care oamenii se întâlnesc în iubirea pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii prin Iisus Hristos, locul în care se împlineşte testamentul Mântuitorului:”Poruncă nouă dau vouă :Să vă iubiţi unul pe altul”(Ioan 13,34). Acolo unde nu se simt adierile acestui har, acolo unde setea de iubire rămâne un ideal neajuns, nimic din ceea ce se săvârşeşte nu este “valid”.

Persoanele Sfintei Treimi locuiesc prin iubire una în alta fară să se amestece una cu alta, sunt una în iubire rămânând distincte una de alta.Când celălalt are consideraţie faţă de mine, când mă preţuieşte, când manifestă interes dezinteresat, discret şi jertfelnic faţă de problemele mele, atunci prin energiile sale sufleteşti întreg se sălăşluieşte în inima mea.Când un frate şi un prieten îmi întinde iubitor mâna şi manifestă atenţie faţă de mine şi eu atenţie faţă de el, atunci noi una suntem şi totuşi rămânem distincţi. Drumul Tatălui spre omul căzut se face prin Fiul, iar drumul meu catre Dumnezeu mi-l fac prin inima aproapelui meu.

Iubirea nu este nici sentimentalism abstract, nici legalism rigid; ea este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu de dragul lui Dumnzeu şi împlinirea dupa puteri a lipsurilor dintre oameni de dragul acestora.Dar aceasta nu numai cu cuvântul sau cu limba, ci cu fapta nemicinoasa si nevointa întrgii vieţi dupa cum frumos spune Sf. Ioan evanghelistul: ”Fiii mei să nu iubim cu vorba , numai din gura ci cu fapta şi adevărul”( 1 In 3,18 ). O iubire abstractă rămasă la nivel de compasiune este falsă; toate formele iubirii dumnezeiesti sunt concrete, întrupate, prezete aici şi acum, printr-o infinitate de aspecte, sensuri şi nuanţe.

“Slavă Ţie Preasfântule Părinte care ne-ai chemat să dobândim împărăţia Ta!
Slavă Ţie Fiule al lui Dumnezeu începătura mântuirii noastre!
Slava Ţie Duhule Prea Sfinte Soare de viaţă făcător al veacului ce va să vină!
Slavă Ţie pentru toate Treime dumnezeiască şi prebună!
Slavă Ţie Dumnezeule în veci!”

VASILICĂ NICA

Articol preluat cu acordul autorului de pe Forumul "Oastea Domnului"