ATUNCI CÂND TE-AM AFLAT PE TINE...

sâmbătă, 21 martie 2015

ATUNCI CÂND TE-AM AFLAT PE TINE...

Era, în ziua de 22 aprilie, o zi frumoasă şi călduţă. Stăteam iarăşi la soarele binefăcător care parcă intra în noi prin toţi porii trupului, împlinind toate marile noastre trebuinţe.

Presimţeam clipa unei despărţiri şi de Cristian. Vorbisem de multe ori cu el, iar cunoaşterea lui despre Domnul ajunsese acum la clipa marii hotărâri.

Stăteam unul lângă altul la soare, jos, pe iarba de lângă baraca 7, proptiţi cu spatele la peretele călduţ...

– Cristian, spune-mi care a fost totuşi cea mai fericită zi din viaţa ta.

– Până astăzi, zise el oftând cu întristare, eu n-am avut nici o zi despre care să pot spune că a fost cu adevărat fericită.

Dar tu, îmi zise el, despre care zi din viaţa ta poţi să spui că ţi-a fost fericită?

Acum ajunsesem foarte apropiaţi sufleteşte.

– O, eu am avut nenumărate astfel de zile, Cristian. Dar cea dintâi zi fericită în viaţa mea a fost ziua când m-am hotărât pentru Domnul Iisus şi m‑am predat Lui.

– Povesteşte-mi pe larg cum a fost asta!

– Era ziua întâi de Rusalii, 8 iunie 1930 – începui eu...

Şi îi povestii pe îndelete toată istorisirea acelei zile – după cum v-am povestit-o şi vouă la vremea ei...

Eram atât de adânc mişcat sufleteşte... cum mi se întâmplă totdeauna când îmi repovestesc cuiva minunea pe care am trăit-o atunci.

I-am spus despre cartea mea primită ca premiu la religie, „Corabia lui Noe“. Despre frica mea de moarte de până atunci... Despre lectura cărţii care m-a cucerit. Despre îndemnul care mi-a venit dintr-o dată în tot sufletul meu, ca să mă predau Domnului.

Despre rugăciunea mea înlăcrimată, în genunchi, ascuns în podul grajdului, ca să nu mă stânjenească nimeni în această întâlnire a mea cu Hristos... Apoi despre transformarea cerească ce s-a petrecut în mine în ceasul acela...

Şi despre omul nou şi fericit care m-am ridicat de la rugăciune, cu frica de moarte pierdută pe totdeauna... Şi cu cerul pe care îl vedeam deschis şi strălucit...

– Aceasta a fost cea mai fericită zi din viaţa mea, Cristian.

În urma ei au mai venit nespus de multe astfel de zile fericite, gustate şi singur, şi împreună cu multe astfel de suflete trecute prin această cerească transformare.

Dar, tu Cristian, nu vrei să ai şi tu o astfel de zi în viaţa ta? am încheiat eu...

– Ba da! îmi spuse el, luându-mi amândouă mâinile mele în mâinile lui şi aplecându-şi capul pe umărul meu.

Şi, în lumina fericită a acelui soare strălucit din vârful acelei primăveri întunecate, s-a făcut în viaţa lui Cristian una dintre cele mai minunate naşteri din nou a unuia dintre cele mai pierdute suflete...

În noaptea aceea... strălucise pentru Cristian o lumină atât de dumnezeiască!...

Din sufletul acesta, până de curând atât de departe de Dumnezeu, izbucneau acum nişte atât de minunate mărturisiri de credinţă. Nişte atât de amare păreri de rău pentru păcat. Nişte atât de recunoscătoare mulţumiri pentru iertarea şi mântuirea primite prin Sângele Crucii răscumpărătoare... Încât cred că în clipa aceea toţi îngerii din ceruri se bucurau şi cântau ca în noaptea Naşterii din Betleem.

Plângeam amândoi ca în cea mai mare durere, aşa eram de fericiţi. Lacrimile noastre prelinse pe obraji curgeau căzând împreună, ca nişte picuri de sudoare, mistuindu-se în pământ şi în cer.

Hristos intrase în sufletul lui Cristian în ziua aceea mai minunat de cum intrase cândva în Ierusalim...

– Eşti fericit, Cristian? l-am întrebat, privindu-i printre lacrimi faţa lui care parcă strălucea.

– Da, şopti el, îmbrăţişându-mă şi tremurând de bucurie. Acuma da, sunt fericit. Slavă veşnică Marelui meu Mântuitor şi Dumnezeu Iisus Hristos...

Ah, în ce iad am fost – şi în ce rai sunt! Ce orb eram – şi ce strălucit văd acum! Cât de nefericit am fost – şi cât de fericit sunt... Slavă veşnică Marelui meu Mântuitor şi Dumnezeu Iisus Hristos! Dumnezeu să te binecuvânteze, Traian, căci chiar dacă numai pentru mine a trebuit să fii adus aici – nu-ţi pară rău de tot ce ai suferit. Cum nu-i pare rău acum lui Hristos pentru suferinţa Sa pentru mine. Căci ceea ce a rodit azi din suferinţele acestea este atât de mult, o, atât de mult...

Şi mă săruta plângând... Şi plângea sărutându-mă.

– Acum nu-mi mai pasă dacă trăiesc sau dacă mor – zicea el.

Dacă mor, ştiu că voi vedea pe Răscumpărătorul meu şi voi fi veşnic fericit cu El.

Dacă trăiesc, aş mai dori să ajung încă o dată afară, numai pentru ca s-o iau de mână pe măicuţa mea scumpă şi – acolo, în bisericuţa unde n-am mai intrat de când aveam şapte ani – să mergem amândoi împreună, ca atunci. Şi, îngenunchind iarăşi alături de ea, să-I mulţumesc Dumnezeului meu lăudându‑L, acum cunoscându-L cu adevărat.

O, cât de vrăjmaş am fost eu Binefăcătorului meu, cât de nebun am fost, cât de orb, cât de nenorocit... Iar El cum mă iubea! Slavă Ţie, Iisuse Bun, Iisuse Bun...

Gândindu-mă la ziua fericirii lui şi la ziua fericirii mele, am compus după aceea poezia:

ATUNCI CÂND TE-AM AFLAT PE TINE...