Au şi cuvintele-o durere şi-un chin şi-o suferinţă-a lor
Când sunt silite să ascundă ca să arate ce nu vor,
Când sunt împinse să zdrobească un adevăr într-un blestem
Atunci cuvintele-au o spaimă în care tremură şi gem.
Ce dar divin este cuvântul, cu ce etern şi unic rost
Şi cum s-ar cere spus de-oricine cum cel dintai Cuvânt a fost!
N-ar trebui rostit Cuvântul decât cucernic şi pios
Din Adevăr şi din Iubire – aşa cum l-a rostit Hristos.
Dar ce mult suferă Cuvantul când îl împingem în noroi,
Când îl sucim, când îl ascundem şi când e necinstit de noi.
Cu cât de sfânt respect s-ar cere să spunem orişice cuvânt,
Dar ce murdar şi uşuratic îl spun atâţia pe pământ.
Ce-nfricoşată-nvinuire va spune-odată la Sfârşit
În contra nebuniei noastre cuvântul nostru chinuit!
Cum ne va-nvinui în faţa Înfricoşatului Judeţ
Cuvântul spus cu-nşelăciune, cu nedreptate şi dispreţ!
Să-ţi fie teamă de cuvântul pe care-l taci ori îl grăieşti
Căci şi lui Dumnezeu şi lumii el te arată cine eşti
Şi-n Veşnicie te vei duce la Cel Milos ori la cel călau,
După osânda sau cu răsplata ce-ţi va rosti cuvântul tău!
de Traian DorzAlte poezii frumoase scrise de Traian Dorz aici
Un comentariu:
O poezie ce plânge prin fiecare vers...
Cine poate alina cuvintele?! Tăcerile?!...Şoaptele?!
Care e rolul cuvintelor? Ce ne învaţă ele?...
Sorin, îmi vine mereu în minte un fragment scris de fr. Traian Dorz...Iată-l aici, un dar din dar:
,,TĂCEREA ŞI CUVINTELE MELE ...
Doresc cu atâta nerăbdare orice întâlnire cu Tine,
încât, cu mult înainte de sosirea ceasului fericit, inima îmi tremură, înfiorată la vântişorul oricărui gând care vin dinspre Tine.
Şi în vederea întâlnirii,
îmi caut veşmintele cele mai sărbătoreşti şi îmi împodobesc toate intrările cu roade.
Îmi umplu toate cămările cu miresme alese,
îmi aşez cele mai frumoase feţe pe toate mesele mele,
cele mai frumoase aşternuturi pe toate paturile,
cele mai preţioase podoabe pe toţi pereţii casei.
Îţi presar în toate curţile mele, de la toate intrările, pe toate căile
şi pentru toţi paşii Tăi,
cele mai frumoase flori ale aşteptării, cu toată fiinţa mea frământată de bucurie,
cu toată inima înfiorată de dragoste şi cu toată lumina ochilor umezită
de fericirea revederii Tale.
Dar din atâtea câte aveam să-Ţi spun, atunci nu mai pot şti nimic.
Aplec ochii în jos, căci, parcă de prea mult soare pe lume,
se face dintr-o dată întuneric în jurul meu,
de prea multă dragoste, parcă, mi s-a vărsat tot mirul meu pe aer,
de prea multă cântare năvălită în ea, mi s-au rupt dintr-o dată toate corzile harfei mele
şi de prea multă sărbătoare şi primăvară şi înviere nu mai ştiu ce-i cu mine.
Iartă-mi cuvintele pe care, atunci, în nebunie, le spun
şi greşelile mele pe care, în pierderea măsurii, le săvârşesc.
Iartă-mi tăcerea care Îţi spune atât de mult din inma mea.
Şi iartă-mi cuvintele care Îţi spun atât de puţin.
Ştiu că Tu, singurul Care ştii ce rară şi ce dumnezeiască este nebunia dragostei,
mi-o înţelegi şi mi-o cauţi.
Când ai întâlnit întâia dată lumea, ai spus doar trei cuvinte:
Să fie lumină!
Şi lumină a fost. Şi ea, apoi, n-a mai apus niciodată. Şi în ea ai făcut lumii totul.
Când m-ai întâlnit întâia dată pe mine, mi-ai spus doar trei cuvinte:
Să fie iubirea! Şi a fost...
Şi ea n-a mai murit apoi niciodată. Prin ea mi-ai devenit mie totul.
Cea dintâi zi a luminii în inima mea şi cea dintâi zi a iubirii în inima mea
au fost de aceeşi mărime şi frumuseţe şi minune.
Pe amândouă le-ai făcut într-o clipă, Tu, Cuvânt cald şi luminos al Lui Dumnezeu.
Până atunci existasem. De atunci trăiesc.
Până atunci timpul meu era veşnicia Ta.
De atunci veşnicia mea este Timpul Tău.
Raza mea şi-a găsit soarele ei,
dorinţa , împlinire,
şi tinereţea mea, Prietenul dulce cu care am umblat în atâtea infernuri şi „purgatorii”, simţindu-mă neîncetat în acelaşi Paradis.
O, Dragostea mea eternă şi întreagă, IISUSE!!!"Traian Dorz
Trimiteți un comentariu