Zacheu a biruit această piedică.
Pe aceasta trebuie să o biruim şi noi.
Pe cea dintâi – păcatele noastre – o biruie dragostea lui Dumnezeu, iar pe aceasta trebuie să o biruim noi. „Ochii lumii“ şi „gura lumii“ sunt o piedică ce se iveşte regulat oriunde un suflet Îl caută şi-L află pe Domnul. Sunt atâţia şi atâţia creştini care se ruşinează de Evanghelia lui Hristos (Romani 1, 16). Se ruşinează a-L mărturisi în public – prin viaţa lor – pe Domnul Iisus.
Şi, iată, pe drum, Se apropie Mântuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un norod întreg. Zacheu Îl vede apropiindu-Se şi din ce Se apropie, Zacheu se simte, acolo sus în dud tot mai mic şi tot mai neliniştit. În lumina Mântuitorului, Za-cheu simte cum deodată piere tot preţul averii sale şi al banilor săi. În faţa Mântuitorului, Zacheu se simte atât de sărac, atât de mic, atât de negru şi păcătos, încât îi vine să strige de acolo de sus: „Vai de mine şi de viaţa mea!“ Sus în pom, Zacheu era un măr copt; un măr care se copsese în faţa „Soarelui Dreptăţii“. Mărul copt stătea gata să ca-dă jos la picioarele Domnului.
În acea clipă, Mântuitorul Se opreş-te şi strigă: „Zacheie, grăbeşte de te pogoară că astăzi în casa ta mi se cade să fiu“.
Zacheu stă o clipă uluit. Dacă ar mai fi cineva sus în dud, ar crede că Iisus îl strigă pe acela. Dar e numai el şi, coborându-se repede, Îl primeşte cu bucurie pe Mântuitorul, în vreme ce gloata „cârtea zicând că la un om păcătos intră să găzduiască“.
O, ce veste dulce ne aduce această intrare a Domnului în casa lui Zacheu vameşul şi păcătosul! Ne aduce vestea cea scumpă şi dulce că, oricât de păcătoşi am fi, Domnul vrea să intre la noi şi să rămână la noi.
La uşa fiecărui suflet se aude această preadulce invitaţie: Suflete, grăbeşte, căci astăzi în casa ta mi se cade să fiu!
Ascultă bine, dragă cititorule, şi vei auzi şi tu – ca Zacheu – glasul Lui şi chemarea Lui: „Suflete, grăbeşte, căci astăzi în casa ta mi se cade să fiu“.
„Şi, căutând Iisus, l-a văzut pe dânsul“ (pe Zacheu).
Pentru Zacheu, care dorea să-L vadă pe Iisus, mântuirea n-a trecut pe alături, ci a răspuns la dorinţa lui. Domnul „l-a văzut pe dânsul“, l-a strigat pe nume şi a intrat în casa lui.
Domnul totdeauna îi vede pe cei care Îl doresc. Pe Zacheu îl vede în dud, pe Natanael sub smochin, pe femeia cea bolnavă în mulţime.
Şi pe tine te vede dacă te doreşti după El. Oricât de mic ai fi, oricât de păcătos ai fi, Domnul vede când inima ta suspină şi se doreşte după El. Şi nu numai te vede ci te şi adresează cu glasul Lui cel dulce: Suflete dragă, grăbeşte, că azi în casa ta Mi Se cade să fiu.
Domnul vrea să fie oaspele tău. Ce veste scumpă! Ce dar mare! Grăbeşte-te şi-L primeşte.
Pe Zacheu, Mântuitorul l-a strigat să se pogoare din dud. Suirea lui Zacheu în dud nu era o înălţare sau o trufie. Dimpotrivă, era mai mult un fel de umilinţă; un om de rangul lui se suise ca pruncii într-un dud.
Ia seama, dragă cititorule, poate şi tu eşti suit într-un dud, dar dudul tău nu e dudul cel din Ierihon, ci e dudul trufiei şi al mândriei. Te ţii mai mare şi mai bun decât alţi oameni. Suflete, grăbeşte de te pogoară din acest dud al trufiei! Începutul mântuirii stă tocmai aici: Dă-te jos din dudul trufiei! Cuvântul cel dintâi pe care ţi-l spun Mântuitorul şi Evanghelia este: Grăbeşte, omule, de te pogoară din dudul trufiei. Fără această pogorâre, fără smerenie şi umilinţă, nu este mântuire.
Preot Iosif TRIFA
"Zacheu" - Editura «Oastea Domnului» – Sibiu,2001
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu