„Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească”.

"Cine oare ar mai glăsui astfel? Care dintre toţi oamenii sălăşluitori vreodată pe acest pământ ar spune despre sine că-şi doreşte să se micşoreze, că i se cade să se umilească în vreme ce aproapelui său i se cuvine să crească, să sporească?

Firesc îi este omului raţionamentul cu totul invers: să voiască a creşte şi a propăşi el pe seama şi în dauna celorlalţi. Ceilalţi? Să-l admire, să-l slujească, să-l răsfeţe, să-l ridice în slăvi! Oricât de mult, de fără întrerupere, de nereticent. Sătul de laude, complimente, slujiri şi plecăciuni nu se va declara niciodată. Convins de perfecta-i superioritate nu va înceta în veac a fi.

Egocentrismul şi idolatrizarea eului sunt cererile şi dorinţele sufletului omenesc obişnuit, câtuşi de puţin ştergerea şi înfrângerea sinei, recunoaşterea superiorităţii altuia. Ceilalţi îi sunt toţi inferiori, orbi care nu se pricep să-i deosebească însuşirile excepţionale şi să-l aprecieze cum ar trebui.

Şi totuşi Ioan Botezătorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normală: pe sine se vrea micşorându-se, pe celălalt crescând, biruind, afirmându-se, împlinindu-se!

De aceea şi este fraza de la Ioan 3, 30 atât de nepământească, de fără de pereche, de anevoie asimilabilă minţilor noastre.

În cuprinsul Scripturii -bogată în formule fascinante şi-n sentinţe vrednice a se întipări în cugetul nostru – , zicerea Botezătorului străluceşte totuşi cu o lumină nespusă şi ni se înfăţişează ca un giuvaier.

Ea contrazice atât de făţiş tendinţa oricărei individualităţi de a se socoti centrul cercului înconjurător şi de a considera ca legitim să-şi acorde numai drepturi şi monopolul dreptăţii încât nu poate să nu uimească aşa cum ar face mărul care, sfidând legea universală a gravitaţiei, în loc să cadă la pământ când se desprinde din pom, s-ar înălţa spre cer....

Ioan Botezătorul se trece în umbră, se şterge, parcă s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneşte Iisus în versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfântului Ioan, prietenul care se bucură de bucuria Mirelui, care stă şi-L ascultă cu dragoste şi supunere, care nu-şi doreşte nimic altceva decât să-L slujească.

Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi – cu smerenie şi neţărmurit devotament dobândeşte putinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe sine însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrângerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi face râs de noi îndemnându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne încrede numai în noi înşine, a ne închide şi încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pentru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. Dar, vă veţi întreba poate, cum de-L putem sluji şi iubi ca pe un prieten pe Hristos care acum nu se mai află în cuprinsul pământului ci S-a înălţat la cer? Cum de-I putem sta alături, a-L asculta şi vădi iubirea noastră?

Răspunsul nu poate fi altul decât: să nu huliţi, fraţi creştini, pretinzând că Hristos nu se mai află pe pământ şi că S-a înălţat la cer astfel încât nu-L mai puteţi iubi şi sluji cum a făcut Ioan Bozătorul...."

din cartea „Dăruind vei dobândi”
de Parintele Nicolae Steinhardt