sâmbătă, 11 ianuarie 2014

De ce a creat Dumnezeu zâmbetul şi lacrimile ?!


Odată, de mult timp, Domnul se plimba printr-o grădină atât de frumoasă, numită Eden...
În răcorea zilei se întâlnea cu bunul Lui prieten – omul...Nu se mai săturau stând şi bucurându-se unul de altul...De fiecare dată aveau ceva nou de dăruit unul celuilalt...Era un izvor nesecat de iubire care dăruia neîncetat...Totul în jur părea nemişcat...Frumuseţea sufletească a celor doi în sfânta lor părtăşie întrecea cu mult frumuseţile pieritoare care îi încojurau...Părea că şi acestea doreau să li se cuibărească în sufletele lor pline de iubire...

Când se lăsa noaptea cu stelele cernând luminiţe albastre, omul îşi odihnea tâmpla pe perna de vise...Adormea întotdeauna zâmbind cu gândul la frumuseţea zilei trecute...Zâmbea şi în somn, iar îngerii culegeau zâmbetele lui şi le duceau la Dumnezeu căruia îi era atât de dor de prietenia Lui cu omul. Din ochii divini se revărsau peste grădină stropi fini de dor ...În zori a luat raze din soare şi le-a trimis să-l trezească şi să-l înveselească pe bunul lui prieten...
Omul se trezeşte zâmbind...Adună în suflet toate frumuseţile dimineţii şi zâmbeşte la gândul că în curând se va întâlni din nou cu Prietenul lui...Simte că doar pentru asta trăieşte, şi e atât de fericit!...şi nu ştiu cum se face, dar în ochii lui se vedeau două izvoare strălucind în lumina trandafirie a răsăritului...Iată că Dumnezeu s-a apropiat de om...L-a sărutat pe lacrimile lui de dor...
La picioarele lor, peste câteva margarete ca nişte sori cu raze albe, cădeau îmbrăţişate lacrimile de fericire ale celor doi...Dumnezeu şi omul...

2 comentarii:

Sorin Micuţiu spunea...

Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc Mariana, că ai acceptat invitaţia mea de a mi te alătura pe acest bolog...dacă despre Bogdan spuneam că este fotograful casei, despre tine nu pot decât să spun, că eşti sufletul casei. Nu spun cuvinte mari, spun ceea ce simt de când ţi-ai făcut mereu timp să stai de vorba cu mine.
Revenind acum la articolul despre zâmbet şi lacrimi, nu pot decât să repet ceea ce spuneam într-o postare anterioară, anul trecut:
"O lacrimă are întodeauna rădăcini mai adânci decât un zâmbet, spunea Emil Cioran...
Care dintre noi nu a plâs? Am plâs de durere, de întristare, de dor, de emoţie sau de bucurie....sunt multe feluri de lacrimi. Lacrimile copilăriei, lacrimile adoleşcenţei, lacrimile împovarate de responsabilităţiile zilnice, lacrimile bucuriei , lacrimile năejdii, lacrimile dorului care cheamă amintirile... Aceste lacrimi ne-au curs pe obraji măcar o dată de-a lungul vieţii. Când am citit pentru prima dată că lacrimile pe obrazul cuiva sunt un privilegiu nu am înţeles de ce.... a trebuit să plâng mai întâi, pentru ca astăzi să binecuvantez toate acele lacrimi... Plângi, rabdă şi bucură-te de ele, darul lacrimilor nu-l primesc decat sufletele sincere!", la care mai adaug doar atât: Adesea cele mai mari încercări ale vieţii devin cele mai mari binecuvântări ale ei. Aşa că nu uita de ştergarul răbdării!
Răbdarea îţi lărgeşte sufletul!..

Mariana spunea...

Nu, Sorin, eu trebuie să îţi mulţumesc...şi nu ştiu cum să fac...Credeam că mă pot folosi oricând de cuvinte, dar acum mi se par atât de neîncăpătoare.
Mă simt atât de binecuvântată prin invitaţia făcută! Am răspuns crezând în ceea ce faci, dorind să te sprijin spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, sub a cărui cruce ne-am întâlnit având acelaşi dor de mântuire. Fie binecuvântată clipa aceea! Fii binecuvântat tu cu toţi cei dragi ai tăi!
Cât despre ,,sufletul casei"...nu mai pot zice nimic...sper că vei simţi prin legătura duhului tăcerea care, uneori, spune mult mai mult decât cuvintele...Totul e PREA!!!...

PREA...

Când de prea-frumos
inima-mi tresare,
Nu pot să Îţi vorbesc
decât prin lăcrimioare...
Şi când de prea mult dor
şoapta parcă doare,
tac şi-aştept alinarea lor...
Sărată alinare…

Când de prea uimire
înţepenesc cuvinte,
şi când văzduhu-ntreg
îmi umple-a mea iubire,
nu pot să mai respir...
Chem vântul să-mi alinte,
sau aspru să îmi certe
lacrima-n delir...

....
- Ce faci, tu-aici
aninată-n gene,
rouă de-nserare
ori de-albastre zori?!

- Eu?!...Eu caut surioara...
o caut printre flori...
- O, scumpă lăcrimioară,
azi roua nu e-n floare,
azi roua e-n privire,
şi tot ce străluceşte-n ea
e Cerul din Iubire,
e curcubeu-n legănarea
plânselor culori.