“Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi...” (Marcu 8, 18)

Aceasta este şi problema noastră. Nu vedem pe cei din jurul nostru, care trăiesc în tristeţe, în disperare, în singurătate, în dureri şi în boală. Nu vedem pe ceice nu gândesc ca noi, nu vedem pe cei ce nu ne iubesc. Nu vedem, cum lângă noi, adevărul este modificat, învăţătura dreaptă schimbată. Nu vedem, pentru că e mai bine, mai confortabil, să nu vedem, să nu se supere nimeni, spunem noi. Nu vedem şi totuşi vedem, dar nu vedem ceea ce trebuie. În loc să vedem bârna din ochii noştrii, vedem cu atâta uşurinţă paiul din ochii celor de lângă noi

Iată de ce avem nevoie ca Domnul să se uite spre noi. Iată de ce avem nevoie să ne rugăm Domnului: “Doamne, fă-mă să-mi recapăt vederea, să te regăsesc în cel de lângă mine, să mă uit la semenul meu cu iubire şi bucurie!”

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a cerut ucenicilor Săi să privească lumea dimprejurul lor pentru a vedea lucrarea lui Dumnezeu. Şi nouă ne cere acelaşi lucru, să vedem semnele prezentei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în semenul nostru, dar mai ales în cuvântul Sfintei Scripturi.

Citim Cuvântul lui Dumnezeu şi-l auzim vestit în predici şi în cântări. Dar, nu-i îndeajuns. Trebuie să-l întelegem şi să-l trăim în viaţa noastră. Trebuie să vedem dincolo de cuvinte, pentru că altfel cei doi orbi vindecaţi de Domnul Iisus vor sta mărturie împotriva noastră. Însuşi Domnul Iisus, în ziua judecţii ne va aminti cuvintele Sale: “Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte?” (Marcu 8, 18) Oare ce doreşte să ne spună asăzi prin aceste cuvinte?

Există mulţi oameni care văd, cu ochii lor, dar inimile lor sunt oarbe, adeverindu-se cuvintele Mântuitorului: ”Ochi aveţi şi nu vedeţi..” De aceea, asemeni orbilor vindecaţi de Domnul Iisus şi noi avem nevoie de o astfel de vindecare pentru că suntem orbi în atât de multe feluri. O parte din orbirea noastră este intenţionată, pentru că ne facem că nu vedem, este mai comod să nu vezi, sănu-ţi pese, să nu te amesteci în lucruri care cer o mică parte de responsabilitate.

Se spune că o dată, doi oameni călătoreau printr-o ţară cu trenul, printr-o ţară foarte săracă. Trenul lor a ajuns la un moment dat într-o gară a unui sat din cele mai sărace din regiune. Un grup de copii înfometaţi s-au adunat lângă geam şi visau cu ochii deschişi, poftind prin ferestrele trenului la mâncarea pe care cei doi străini o întinseseră pe bancheta vagonului pentru a mânca. Cei doi turişti, pentru a nu fi deranjaţi, s-au ridicat şi au tras draperiile.

Fratele meu şi sora mea, mulţi dintre noi suntem vinovaţi că am tras draperiile pentru a nu fi deranjaţi de nevoile celor de lângă noi. Suntem orbiţi de lucrurile lumii, de bogăţiile ei şi de firea noastră cea veche.

O altă istorioară spune că odată un om care râvnea la aur, a mers la un magazin de bijuterii, a pus mâna pe ceva aur şi a fugit. După ce l-au prins a fost întrebat: “Cum ai putut să furi ziua în amiaza mare şi de faţă cu atâţia oameni?”. Hoţul a răspuns: “Când am ajuns la aur, am văzut doar aur. Nu am văzut nici un om!”

Dragul meu, aşa se poate întâmpla cu mulţi dintre noi, aşa se întâmplă cu mulţi dintre oamenii de azi care se comportă asemeni bogatului nemilostiv. Sărmanul Lazăr trăia la poarta casei sale, mâncând resturile ce cădeau de la masa bogatului dar acesta nu l-a văzut nicodată. A fost orb faţă de el.

Aceasta este şi problema noastră. Nu vedem pe cei din jurul nostru, care trăiesc în tristeţe, în disperare, în singurătate, în dureri şi în boală. Nu vedem pe cei ce nu gândesc ca noi, nu vedem pe cei ce nu ne iubesc. Nu vedem, cum lângă noi, adevărul este modificat, învăţătura dreaptă schimbată. Nu vedem, pentru că e mai bine, mai confortabil, să nu vedem, să nu se supere nimeni, spunem noi. Nu vedem şi totuşi vedem, dar nu vedem ceea ce trebuie. În loc să vedem bârna din ochii noştrii, vedem cu atâta uşurinţă paiul din ochii celor de lângă noi.

Iată de ce avem nevoie ca Domnul să se uite spre noi. Iată de ce avem nevoie să ne rugăm Domnului: “Doamne, fă-mă să-mi recapăt vederea, să te regăsesc în cel de lângă mine, să mă uit la semenul meu cu iubire şi bucurie!”

Cât de des îi auzim pe oameni plângându-se, poate chiar şi noi ne-am plâns zicând: ”I-am făcut cu mâna pe stradă, dar m-a ignorat…", aceasta este dovada cea mai clară a orbirii duhovniceşti.

Dragii meu, dacă nu-L vedem pe Dumnezeu în lume, în semenii noştrii, în cuvântul pe care îl auzim vestinduni-se, este dovada că nu-L avem suficient pe Dumnezeu în inimile noastre. Să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să se atingă de ochii noştrii aşa cum s-a atins de ochii celor doi orbi. Atunci vom înţelege că fără Domnul Iisus, nici un om nu poate vedea cu adevărat. “Eu sunt Lumina lumii…”, spune Domnul Iisus.

Mai permiteţi-mi o istorioară: Se spune că un om singur care se simtea respins de semenii lui, a decis la un momet dat să se sinucidă. A ieşit din casă şi şi-a spus în gând: “Dacă întâlnesc un om care să mă privească sincer, în ochi, am să renunţ…”

Nu vă spun cum s-a terminat istorioara, dar vă întreb şi mă întreb: “Dacă s-ar fi întâlnit cu unul dintre noi, s-ar fi întors?”