Cristina Ștefan - o viață dedicată poeziei și tinerilor scriitori

Cristina Ștefan este un nume de referință în literatura română contemporană, un scriitor deosebit, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, vice-președinte al Filialei Bacău.[1] Fondator al Cenaclului literar Lira21 din 2008 (și, anterior, al Cărții Tinerilor Scriitori), Cristina Ștefan a fost și rămâne un mentor dedicat, un sprijin neobosit pentru tinerii scriitori și un promotor al calității literare.
 
În cadrul Cenaclului online Lira21, am avut privilegiul de a o cunoaște pe Cristina Ștefan. Din prima zi și până astăzi, ea a fost și este omul care s-a pus deseori în umbră pentru a scoate pe alții în lumina reflectoarelor. Această generozitate și dedicare sunt trăsături rare și prețioase, care au contribuit la formarea și promovarea multor talente literare. Întâlnirile cenaclului, în câteva rânduri, la București, ne-au prilejuit clipe de neuitat, sudând și mai profund prieteniile literare create – prietenii care rezistă și azi, într-o lume de invidii și scări valorice false. Liriștii se adună, se sprijină, se iubesc.
 
Cristina Ștefan a spus cândva despre poezie: „Poezia este un refugiu spiritual, un educator al părții bune din noi, poezia este filozofie și înțelegere a frumosului omenesc. Poezia este tasul celălalt din balanța realism dureros/spirit meditativ. Este, dacă vrei, forța supremă a gândirii, mai mult decât filozofiile lumii, pentru că un poet nu numai gândește lucrurile și faptele lumii, ci le ansamblează într-o formă artistică a cuvintelor.”[2]

„Îmi deschid palmele către cer...”

 

La cei 40 de ani (52 acum ) privesc în copilăria mea...Ecouri plăcute mă ajung din urmă.

Parcă mai ieri alergam după fluturaşi, parcă mai ieri număram frunzele ce se desprindeau de pe ramuri, comparându-le cu anii noştri și așteptând iarna ca pe o odihnă între două vieți.

Odată cu trecerea anilor, începem să vedem iernile altfel, prin ochi de copii; ei încă nu simt iernile din sufletele părinţilor lor.

Deseori retrăiesc copilăria fiindcă a fost altfel, și, cu paşi timizi şi privirea plină de melancolie, merg uşor prin proaspătul strat alb.  Mă simt neputincios. Un fulg mi se opreşte jucăuş pe mână.

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard... Simțăminte de copil și gânduri de om matur se învălmășesc...

 Multe din trecerile anotimpurilor nu le-am înţeles la vremea lor, numai când le-a venit timpul ne-am amintit de cer. Este frumos anotimpul alb, sunt minunaţi fulgii de nea, dar când vorbeşti de frig, de gheaţă, totdeauna ţi se tulbură duhul şi  se cutremură inima.  Câtă răspundere avem toţi pentru felul de viaţă pe care îl ducem! Știu că pe urmele faptelor noastre vor păși copiii noştri. Mi se înfioară inima când privesc la iernile de altădată; şi atunci era frig, dar era atâta căldură sufletească!

 

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...

Notă de lectură: Robert Vladu – „Genesis” laudate Dominum in theatro et poetica (psalmus 156), o simfonie a creației și transformării

 

Este impresionant să vezi atât de mult talent și pasiune într-o singură persoană! Robert Vladu este un artist multitalentat, care îmbină actoria, literatura și muzica într-un mod cu adevărat unic. În poezia sa „GENESIS”, el ne invită într-o călătorie fascinantă prin teme profunde despre creație, identitate și iubire.

„GENESIS” ne trimite imediat cu gândul la începuturile lumii, la Facerea din Biblie, dar și la o renaștere spirituală sau artistică.

„Laudate Dominum in theatro et poetica” (Laudă Domnul în teatru și poezie), subtitlul poeziei, ne dezvăluie o viziune complexă. Vladu combină ideea de laudă adusă lui Dumnezeu cu teatrul și poezia, sugerând că arta poate fi un mod de a ne conecta cu divinul.

„Psalmus 156” e interesant, deoarece în Biblie, versiunea Bisericii Ortodoxe Române există doar 151 de psalmi. În unele manuscrise apocrife, există psalmi suplimentari, iar acest detaliu ar putea indica „GENESIS”, ca o poezie „adăugată” creației, o continuare sau o reinterpretare a cuvântului divin prin artă. Psalmii 152,153,154 și 155, sunt prezenți în manuscrisele Septuagintei din Qumran.

Notă de lectură: poezia ”POVESTEA UNUI MĂR”, de Marioara Ardelean

 

A răsărit într-o grădină
Un măr c-o firavă tulpină;
Privind în jurul lui cu teamă,
Văzu alți meri cu el de-o seamă.
 
Aveau tulpinile vânjoase
Coroane mari şi sănătoase;
Foșnindu-și frunzele crestate,
Râdeau de el pe înfundate:
 
„-Cât e de pricăjit, sărmanul,
N-o să reziste pân` la anul!
La fel ca orice buruiană,
Ocupă locul de pomană.”
 
Plăpândul pom se necăjește,
Suspină, dar nu-i dojenește.
Cu o voință uimitoare,
Și-ntinde crengile spre soare.
 
Îl roagă-n șoaptă să-l ajute
Să crească sănătos și iute,
S-arate tuturor că poate
Să facă fructe minunate.
 
Măritul astru îl privește,
Îi place felul cum gândește,
Îi dă căldură și lumină,
Îl face mândru în grădină.
 
De-acuma-i mare şi-n putere,
E mulțumit că face mere,
Iar frații lui, care-l jigniră,
Mișcându-și frunzele-l admiră.

Notă de lectură: ”POVESTEA MEA: UN JURNAL”, de Ana Tricu

 

Cartea-jurnal, scrisă de mână, de poeta și colecționara de artă Ana Tricu, are un caracter unic și profund personal, oferind o perspectivă autentică asupra vieții autoarei. Chiar dacă a văzut lumina tiparului, jurnalul păstrează farmecul scrisului de mână, conferindu-i o notă intimă și autentică. Prin paginile sale, se conturează un portret bogat în experiențe, spiritualitate și legături umane, marcând momente esențiale, reflecții intime și valori fundamentale.

Autoarea începe prin a relata despre nașterea sa și copilăria trăită într-un mediu modest, evocând cu emoție perioada postbelică. Încă din primii ani, viața sa a fost ghidată de principii morale și familiale puternice. Rememorează cu mândrie momentele de succes din anii de școală, participarea la sărbători locale și realizările fiicei sale, reflectând asupra satisfacției de a vedea roadele propriilor eforturi.

Ajunsă la aproape 80 de ani, privește cu seninătate spre viitor, punând accent pe sănătate, rugăciune, activități creative și o trecere lină prin anii rămași. Jurnalul devine astfel o expresie a acceptării limitărilor și a prioritizării valorilor spirituale.

„MAMA – «Tată dagă, să cumpălăm o mamă». Din vorbele fiului meu Tit de 4 ani.”

Într-o dimineață, parcă te văd și acuma, puiule dragă, m-ai îmbrățișat mai tare ca altădată, te-ai uitat în ochii mei mai duios, mai rugător ca oricând și m-ai rugat să-ți cumpăr o mamă.

De atunci vorbele tale nu le mai pot uita. Ele mi-au rămas ca un fior în suflet. Ele mi-au rămas în suflet cu o întrebare. Ele cer răspuns la întrebarea de ce și pentru ce le-ai rostit?

1. Cu durere mă gândesc și îmi dau seama că și tu, puiule dragă, simți că s-a răcit cuibul nostru, simți că lipsește ceva în casa noastră dela Vidra. Lipsește căldura, lipsește sufletul ei. Mama este căldura, este sufletul cuibului familiar și ție, Titule dragă, această căldură îți lipsește. În zadar îți cumpără tata haine și jucării de mătase, ție o mamă îți trebuie.

2. Îmi dau apoi seama că poate și altceva te-a îndemnat să ceri o mamă. Tu, Titule dragă, observi și înțelegi că s-a schimbat nu numai casa noastră, ci s-a schimbat și tata din ea. Observi că nu numai casa noastră și-a pierdut bucuria și liniștea de eri, ci le-a pierdut și tata. Îl vezi pe tata abătut, zdrobit, îl vezi ștergându-și mereu ochii, simți atmosfera rece și tristă ce ne învăluie casa și sufletul și tu, puiule dragă, îți dai seama că eri nu era așa. Pe tine și suflețelul tău te doare această schimbare din casa noastră, te doare răceala cuibului și neliniștea tatii. Tu, puișorul meu, îți dai seama că această stare din casa noastră nu este cea bună, nu este cea firească, ci trebuie să ieșim, să scăpăm din ea.

Mama – umbre, ecouri și regăsiri

 

                Am crescut cu dorul unui cuvânt pe care nu l-am putut rosti niciodată cu adevărat. ”Mamă.” Îmi răsuna în suflet mai mult ca o chemare decât ca un glas concret, o umbră caldă ce mă îndruma atunci când totul părea pierdut. Ea nu a fost acolo să mă prindă când cădeam, să mă mângâie când aveam febră sau să-mi zâmbească în serile liniștite, decât în primul an din viață. Și totuși, a fost. A fost mereu. 
          Când eram copil, chemam „mamă” în rugăciunile mele. În acele momente de încercare, când doar cerul putea fi martor, o chemam cu o disperare tăcută. Și răspunsul venea, de fiecare data, ca o tainică minune, ca o liniște care îmi spunea că nu sunt singur. În prezența ei nevăzută, găseam puterea să merg mai departe. 
          Anii au trecut, iar eu am devenit tată. Și abia atunci, în privirea copilului meu, am înțeles. Am înțeles ce înseamnă să fii pentru cineva un far, un refugiu, un sprijin nesfârșit. În momentele când copilul meu mă cheamă cu glasul plin de iubire – „tată” – aud ecoul propriilor chemări de odinioară. Și mă regăsesc pe mine. Mă regăsesc copilul pierdut, dar și pe mama, cea care, deși a plecat, a lăsat un dor ce m-a făcut un om puternic. 

Fratele bunicii mele, Rusu Cornel

Mi-am întors gândurile cu mulți ani în urmã, în copilãria și adolescența mea, (am 70 de ani acuma) pe vremea când l-am întâlnit pe unchiul Cornel. Îmi amintesc cã ne-a vizitat la Petrila și cã l-am vizitat la Simeria dupã ce a ieșit din închisoare. Nu eram la o vârsta maturã suficient sã știu exact cine este acest om cu o voce muzicalã și o privire blândã. Zâmbetul nu-l pãrãsea; zâmbea și cu ochii, nu numai cu gura. 

Era respectat în familie ca unul care își trãia credința. Buna mea și unchiul Cornel au ținut legãtura și dupã ce am plecat, în 1980, în America. De fapt, în Biblia ei am gãsit câteva scrisori trimise de unchiul Cornel, dovadã a pãrtãșiei în Hristos pe care au avut-o întreaga viațã și pe care distanța sau obstacolele vieții nu le-au putut opri. 

Mărturia unui copil despre numele său

 

Când eram copil, mă întrebam adesea de ce numele meu, Sorin, nu era unul comun sau pomenit în calendarele bisericești. Simțeam o ușoară nemulțumire și, poate, o urmă de invidie față de colegii mei care își sărbătoreau onomastica cu bucurie și fast. Îmi doream ca și numele meu să fie însoțit de o poveste sacră, să aibă un sfânt protector, să-mi ofere un fel de apartenență mai profundă. 
          În fiecare an, pe măsură ce treceau zilele de sărbători onomastice, trăiam momente de tăcere amestecate cu dorință. Îmi amintesc cum colegii veneau la școală a doua zi după ziua lor de nume, povestind entuziasmați despre petrecerile lor, lăudându-se cu darurile primite – de la jucării la dulciuri, până la cele mai surprinzătoare cadouri de care eram fascinat.
          Îmi aduc aminte cum, în astfel de zile, îmi scoteam pachețelul de prânz, când îl aveam  și mă retrăgeam într-un colț, ascultându-i pe ceilalți. Îmi doream să spun și eu: "Și eu am avut o petrecere! Și mie mi-au spus toți ‘La mulți ani!’ pe nume." Dar tăceam, simțind în sinea mea că ceva lipsea, de parcă numele meu nu avea voie să fie sărbătorit.
          Într-o zi, i-am spus mătușii despre ceea ce simțeam. Ea m-a ascultat cu răbdare, iar când am terminat, mi-a luat mâinile în ale ei și mi-a zis: 
– Sorin, dragul meu, nu uita că numele tău poartă lumină. Ești ca un soare pentru noi, iar lumina nu are nevoie de sărbători ca să strălucească. 

Iertarea – O lecție valoroasă din Cartea a doua a Regilor

 

          În această Duminică a iertării, suntem îndemnați să reflectăm asupra puterii și importanței iertării în viețile noastre. Un exemplu remarcabil al iertării și milosteniei este oferit de Regele David în Cartea a doua a Regilor, cap. 9, în relația sa cu casa lui Saul și, în mod special, cu Mefiboșet, fiul lui Ionatan:

 1.       "N-a mai rămas, oare, cineva din casa lui Saul? - zise David. Eu i-aş arăta milă din pricina lui Ionatan".

2.       În casa lui Saul însă fusese un rob, cu numele Ţiba. Pe acesta l-au chemat la David şi i-a zis regele: "Tu eşti Ţiba?"Eu, robul tău", a răspuns acesta.

3.       "Nu cumva mai este cineva din casa lui Saul? a întrebat regele, că i-aş arăta mila lui Dumnezeu". "Ba este, fiul lui Ionatan, cel şchiop de picioare", a zis Ţiba către rege.

4.       Iar regele zise: "Unde este?"Iată, a răspuns Ţiba regelui, el este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar".