Dragostea nu caută la ale sale
De câte ori am spus: eu, al meu, mie, pentru mine?
De câte ori nu ne-au răsunat în minte, chiar fără să le fi rostit cu glas tare?
Câte din faptele noastre le-au avut ca impuls?
Putem vorbi de fericire, de iubire, când viaţa noastră e condusă de eu, al meu, mie pentru mine?
Pentru mulţi fericirea şi iubirea sunt condiţionate de nevoia de siguranţă şi stabilitate. Această - siguranţă şi stabilitate - le căutăm în lucrurile lumii, agăţându-ne de un anumit mod de viaţă care ne oferă o siguranţă aparentă, o stabilitate precară. Eu, al meu, mie, pentru mine este cel care ne dictează într-un fel viaţă, ne conduce, dar ne şi limitează voinţa de a merge mai departe, de a ajunge la adevărata siguranţă şi stabilitate pe care ne-o oferă cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi oameni manifestă teamă când este vorba de a "răstigni" pe eu, al meu, mie, pentru mine, adeverindu-se în astfel de cazuri mitul peşterii, scris de Platon, care vorbeşte de nişte oameni care au crescut ani de zile legaţi într-o peşteră. În momentul când au vrut să se ridice şi să iasă afară, au avut parte de nişte dureri groaznice şi au renunţat să mai iasă la lumină, preferând întunericul peşterii în locul luminii oferită de Dumnezeu. Peştera lui Platon este lumea, iar eu, al meu, mie, pentru mine este lanţul ce ne ţine departe de adevărata iubire care nu este altceva decât dăruirea necondiţionată faţă de celălalt.
Dacă nu ne vom ridica deasupra eului nostru, detronându-l definitiv din inima noastră, atunci el ne va împiedica să aducem rod plăcut lui Dumnezeu. eu, al meu, mie, pentru mine este rodul pomului rău (cf. Mt. 7, 16-20)
O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare. Oamenii aceştia erau însă trişti şi se tânguiau cu amar, pentru că, deşi stăteau în jurul unei mese încărcate, nu-şi puteau potoli setea şi foamea. Aveau nişte linguri cu coada foarte lungă şi, oricât se chinuiau să mănânce cu ele, nu reuşeau în nici un fel. Aici este iadul - i-a spus îngerul.
Apoi l-a dus îngerul într-un alt palat asemănător cu cel dinainte. Aici era aceeaşi masă încărcată cu bunătăţi şi, de asemenea, aceleaşi linguri cu coadă lungă. Oamenii erau, spre deosebire de ceilalţi, foarte fericiţi şi radiau de bucurie. Cum? Fiecare om îşi folosea propria lingură pentru a-l hrăni pe cel din faţa sa şi astfel nimeni nu rămânea flămând. Acesta este raiul - a spus îngerul.
Suntem chemaţi la iubirea de Dumnezeu, cea întru Hristos, ca să se împlinească porunca Domnului care a zis: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii" (Ioan 13, 34). Şi apoi: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu"(Ioan 15,13-14). Sf. Ap. Pavel spune la rândulş său: "Nimeni să nu-şi caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia" (1 Corinteni 10, 24). Pentru că "Dragostea....nu caută ale sale" (1 Corinetni 13, 5)
Aşadar, să ne întoarcem privirea spre Domnul Iisus pentru a învăţa adevărata dragoste. Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu