Pe urmele Mântuitorului - 12 popasuri pe drumul Crucii

Întâiul popas din drumul Crucii 

 

Cel dintâi popas din drumul Crucii este locul unde s-a adus sentinţa de moarte a Mântuitorului, în curtea lui Pilat. Amintirea acestui loc se păstrează şi azi în clădirea aşa-numită „pretoriu”. O tăbliţă cu slove latineşti spune că aici a fost judecat la moarte Mântuitorul şi de aici a plecat spre Golgota. Dar despre acest loc am vorbit pe larg mai înainte. Când toate pregătirile răstignirii fură gata, iudeii şi ostaşii plecară să iasă cu Domnul afară din curte. Afară la poartă aştepta Crucea răstignirii pe care Mântuitorul trebuia să o ducă în spate până sus la Golgota. Din clipa în care Mântuitorul a luat Crucea în spate, începe o parte nouă – şi partea cea din urmă – a sfintelor Patimi.

Unul din Sfinţii Părinţi spune că în patimile Mântuitorului sunt trei părţi, pe care le-au închipuit cele trei despărţăminte ce le avea templul din Ierusalim şi pe care le au şi bisericile noastre.

În prima parte – tinda, foişorul templului (bisericii) – se cuprind cele întâmplate din Lunea cea Mare până în noaptea când S-a rugat Mântuitorul cu sudori de sânge în grădina Ghetsimani. Acestea ar fi o introducere, o intrare în biserica Sfintelor Patimi.

În partea a doua – naosul, mijlocul bisericii – sunt patimile Mântuitorului, de când a fost prins şi până a fost judecat la moarte în curtea lui Pilat.

Partea a treia – sfânta sfintelor din templul Ierusalimului, altarul din biserică – e drumul Crucii, Golgota, răstignirea Mântuitorului.

Am ajuns, deci, cu însemnările călătoriei în faţa Sf. Altar, în faţa Golgotei, în faţa Tainei celei mari şi sfinte a mântuirii noastre sufleteşti.

Iisuse Mântuitorule! Învredniceşte-mă şi pe mine, păcătosul, să Te însoţesc mai departe pe tot drumul Crucii, pe drumul cel sfânt al vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti.
Dă-mi dar şi ajutor, Iisuse Doamne,să pot atrage şi pe alţii pe drumul Crucii; să-i pot aduce în urma Ta până sus la Golgota, la picioarele Crucii Tale, la izvorul mântuirii noastre.

Al doilea popas din drumul Crucii 

Mântuitorul îşi ia Crucea pe umeri

Când Iisus Mântuitorul ieşi din curtea lui Pilat, un slujbaş Îi puse pe umeri Crucea pe care urma să fie răstignit. Iisus era slăbit de rane şi bătăi, dar nu şovăi şi nu se tulbură.
El luă cu desăvârşită linişte Crucea ce I se dete. Acesta este al doilea popas din drumul Crucii.

Creştinilor! Aplecaţi-vă şi vă rugaţi, căci iată acum pe Mântuitorul plecat spre Golgota cu Crucea pe umeri.

O gloată fioroasă Îl însoţeşte.În urma Lui merg soldaţi cu suliţe lungi, merge gloata beată de furie, alături păşeşte şi Caiafa, mulţumit de izbânda pe care a avut-o.
Toată gloata este împotriva Domnului. Toţi abia apucă să-L vadă murind în chinuri.

Iisuse Bunule! Tu n-ai pe nimeni lângă Tine în aceste clipe grele.
Maica Ta încearcă să se apropie de Tine, dar e oprită de soldaţi. Te-au părăsit şi apostolii.

Unde eşti Petre, cel care te lăudai că mergi şi la moarte cu Mântuitorul? Unde sunteţi voi, cei tămăduiţi de Domnul?  Dar pe Mântuitorul nu-L tulbură şi nu-L întunecă această părăsire.

El merge în fruntea gloatei ca o lumină. Blândeţea, liniştea şi bunătatea strălucesc în faţa Lui ca o lumină într-o noapte de întuneric şi de ură. Dar Crucea e grea, începe sa fie tot mai grea.  Pe umerii Mântuitorului apasă nu numai lemnul din Cruce, ci apasă şi toate păcatele noastre. În Crucea din spatele Mântuitorului s-au strâns toate păcatele lumii, toată pedeapsa şi toată osânda acestor păcate.

Al treilea popas din drumul Crucii.

Mântuitorul cade sub greutatea Crucii


Pe lângă greutatea Crucii, Mântuitorul mai era slăbit şi de ranele, de loviturile, de bătăile ce căzuseră asupra lui în curtea lui Caiafa şi Pilat.

Sudori reci amestecate cu sânge picurau din fruntea Lui.
Puterile I Se topeau.
După ce înaintă puţin pe drumul Crucii, Mântuitorul căzu jos la pământ.

Soldaţii începură a-L lovi cumplit, dar după ce văzură că nu se poate ridica Singur, îl ajutară să Se ridice şi Îi puseră din nou Crucea pe umeri.

Locul acesta este al treilea popas – a treia staţiune – din drumul Crucii (Via Dolorosa).
Pe acest loc e azi o biserică armeană.

Pe locul unde Mântuitorul a căzut doborât de greutatea Crucii şi a loviturilor, e azi un stâlp de piatră sfărâmată.
Îngenunchez şi îmbrăţişând piatra sfântă încep să mă rog cu lacrimi fierbinţi.

Iartă-mă, Mântuitorule Bune, căci şi eu Te-am lovit cu fărădelegile mele.
Ai căzut sub greutatea păcatelor şi fărădelegilor mele.
Mărire îndelung-răbdării Tale, Doamne, mărire Ţie!

Al 4-lea popas din drumul Crucii

Mântuitorul Se întâlneşte cu Maica Sfântă

Al 4-lea popas din drumul Crucii este locul unde tradiţia ne spune că Iisus mergând spre Golgota S-a întâlnit şi a vorbit cu Maica Sfântă.
O placă pusă pe peretele străzii arată cu scrisoare acest loc.
Îngenunchind în acest loc mi-am adus aminte de icosul ce se citeşte în biserică la slujba din Vinerea Mare: „Văzând Mieluşeaua pe Mieluşelul său trăgându-Se la înjunghiere, mergea după Dânsul zdrobită împreună cu alte femei, strigând aşa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară mai este o altă nuntă în Cana şi acolo Te grăbeşti acum? Oare merge-voi cu Tine, Fiule, sau voi aştepta mai bine? Dă-mi un cuvânt, Cuvinte, nu mă trece tăcând, că Tu eşti Fiul meu şi Dumnezeul meu…”

O, Maică îndurerată!
Fiul tău nu merge acum la nunta din Cana Galileii.
El merge acum la o altfel de nuntă.
El merge acum la „nunta” despre care a zis într-o pildă: „ Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor unui împărat care a făcut nuntă Fiului său. Şi a trimis pe slugile sale să cheme pe cei chemaţi la nuntă, dar ei n-au vrut să vină” (Matei 22,1-14).
El merge acum să împlinească o altă pildă ce zice: „Un om a făcut cină – ospăţ mare – şi a trimis pe sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: „Veniţi, căci iată gata sunt toate”.
Această „cină” este Jertfa Mântuitorului.

Nu plânge, Maică îndurerată, pe Fiul tău, ci plânge-ne pe noi care fugim de „ospăţul” cel mare al Fiului tău.
Plânge-ne pe noi, căci „iată Mirele vine”, şi noi dormim în păcate şi-n fărădelegi.

Aici la acest popas este o clădire frumoasă, cu etaj, zidită cu pietre de diferite culori.

Dăm pe pagina dinainte fotografia acestei case.

Jos, lângă acest palat luminos, e o hrubă de casă săracă.

Tradiţia spune, că aici la casa aceasta s-ar fi petrecut evanghelia cu bogatul cel nemilos şi Lazăr cel sărac.

Aici ar fi fost casa bogatului din evanghelie „care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele”, în vreme ce la poarta casei sale Lazăr murea de foame şi de rău (Luca 16,19-31).

În chip foarte potrivit evanghelia cu bogatul nemilostiv şi Lazăr cel sărac stă în drumul spre Golgota ca o predică despre datoriile ce le avem faţă de ajutorarea aproapelui.

Nu uita, iubite cititorule, că drumul ce duce spre Golgota, spre mântuirea noastră sufletească, trece şi pe lângă Lazăr cel sărac, adică trebuie să treacă pe lângă alinarea ranelor sufleteşti şi trupeşti ale deaproapelui nostru, căci Domnul a zis: „Toate câte aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25,40).

Al 5-lea popas din drumul Crucii

Simon Cirineanul ajută Mântuitorului să-Şi ducă Crucea

Să mergem mai departe pe drumul Crucii, pe drumul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti.
Slăbit de bătăi, de rane şi de dureri, Mântuitorul abia înaintează sub greutatea Crucii şi sub povara păcatelor noastre.
De la locul unde Mântuitorul S-a întâlnit cu Maica Sfântă, începea urcuş mai mare. Mântuitorul abia putu face câţiva paşi pe treptele acestui urcuş şi căzu din nou sub greutatea Crucii.
Ostaşii îl loviră din nou, dar văzând că bătaia nimic nu mai poate ajuta, siliră pe un oarecare Simon Cirineanul, care se întorcea de la câmp, să-I ajute Mântuitorului a-Şi duce Crucea.
„Şi au silit pe un oarecare Simon Cirineanul, care trecea venind din ţarină, ca să ducă Crucea Lui” (Marcu 15,21).

“Despre acest Simon evangheliile spun că era «tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf” (Marcu 15,21).
Fiii săi cunoşteau evangheliile şi primiseră pe Mântuitorul, însă Simon, tatăl lor, încă nu.
Acesta fu pentru el, şi mai ales pentru sufletul lui, un bun prilej de a-L cunoaşte pe Mântuitorul.
Greutatea Crucii i-a fost spre mântuire sufletească lui Simon, căci văzu liniştea şi răbdarea Mântuitorului, auzi cuvintele Lui de pe Cruce, văzu minunea ce se întâmplă la moartea Lui şi se întoarse acasă mărturisind pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

Am îngenuncheat şi m-am rugat pe acest loc, aducându-mi aminte că şi eu eram odată un Simon care nu cunoştea pe Mântuitorul.
Însă Domnul nu m-a lăsat să mă pierd.
Pe când mergeam pe drumul vieţii (sau mai bine zis al pierzării), fără nici o grijă de cele sufleteşti, deodată, ca şi în calea lui Simon, mi-a ieşit şi mie o cruce, mi-a pus Domnul o cruce pe umeri: o cruce grea, crucea suferinţelor şi necazurilor.

O, Scumpul meu Mântuitor – viaţa mea şi lumina mea – iartă-mă că la început şi eu, ca Simon, n-am priceput această cruce.
Îmi venea să o arunc din spate, îmi venea să scap de ea, mi se părea o nefericire, un „nenoroc” căzut peste capul meu.
Acum însă, Iisuse Mântuitorule, îţi mulţumesc pentru această cruce, căci ea m-a ajutat să Te aflu pe Tine şi Crucea Ta cea sfântă.
Acum nu Te mai rog să mă scapi de ea, ci Te rog, lasă-mă să stau mereu sub greutatea ei; apasă-mă mereu sub greutatea ei, ca să mă ţin mereu de Tine şi să Te urmez pe Tine. Lasă, Doamne, această cruce pe umerii mei, ca să nu uit niciodată cuvintele Tale: „Oricine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vie după Mine” (Marcu 8,34).
Lasă, Doamne, această cruce pe umerii mei, căci acum după ce am aflat Crucea Ta, crucea mea nu-mi mai este grea, dimpotrivă, această cruce îmi este o greutate dulce, îmi este „jugul cel uşor” despre care ai zis: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, căci jugul meu este bun şi povara Mea uşoară” (Matei 11,29-30).

Aici la popasul acesta m-am gândit la cei mulţi, mulţi care umblă să scape de crucea pe care Domnul o pune pe umerii lor sufleteşti.

Suferinţele, prigoanele, necazurile, lepădarea de „lume”, li se pare un jug prea greu. Le-ar plăcea o cruce uşoară de tot; umblă neîncetat să scape de crucea pe care Domnul a pus-o pe umerii lor, pentru că nu cunosc dulceaţa şi odihna şi mântuirea acestei cruci.

Al 6-lea popas din drumul Crucii

Veronica şterge cu o maramă sudorile Domnului şi pe maramă se întipăreşte Chipul Mântuitorului

Să mergem mai departe cu Mântuitorul pe drumul Crucii, pe drumul patimilor şi durerilor. O, ce privelişte grozavă se vede în drumul Golgotei.

O gloată de oameni orbiţi şi beţi de ură Îl lovesc şi Îl silesc pe Domnul să meargă înainte.

Domnul abia urcă.

Din faţa Lui picură sudori mari amestecate cu sânge.

O, ce înfăţişare plină de chin şi de durere are Domnul!

Însă pe iudei nu-i mişcă durerile Domnului; ei Îl lovesc înainte fără milă şi fără cruţare.

Înaintând pe acest loc mi-am adus aminte de istoria iudeului Ahasverus (un frumos roman religios), care din faţa casei sale a văzut pe Domnul mergând spre Golgota cu chinuri şi dureri mari, dar în loc de milă, L-a lovit cu piciorul, strigându-I cu rânjet de ură: „Mergi, Iisuse!”

Dar iată se iveşte şi un suflet mai bun, un suflet înduioşat de durerile Mântuitorului. Tradiţia spune că în drumul spre Golgota când Iisus mergea cu chinuri şi dureri mari, o femeie cu numele Veronica, L-a văzut din foişorul unde cosea o haină şi, făcându-i-se milă de durerea Mântuitorului, a ieşit afară în calea convoiului, şi-a făcut loc printre mulţime şi, ajungând în faţa Domnului, I-a şters cu o maramă nouă sudorile şi sângele de pe faţa Lui cea sfântă.

Dar, o minune! Pe maramă a rămas Chipul Mântuitorului.

Veronica se bucură de această minune şi aleargă în casă să ducă şi tatălui ei această veste minunată.

Însă tatăl ei fiind şi el un iudeu plin de ură, aruncă marama în cuptorul cu foc.

Însă marama nu arse în foc, ci mai mult se înălbi, iar Chipul Domnului de pe ea şi mai mult se desluşi aşa cum era: blând, liniştit şi iertător.

Acest loc e al 6-lea popas din drumul Crucii.

Pe acest loc unde a fost odinioară casa sfintei Veronica e o capelă, unde călugării au făcut din ceară,în mărime naturală,pe Veronica,ţinând în mână marama cu Chipul Domnului rămas pe ea;în faţa ei stă Iisus apăsat de crucea grea,iar de o parte un soldat roman cu biciul ridicat,toţi trei făcuţi din ceară în mărime de om.

Îngenuncheat pe acest loc m-am gândit că şi eu am o maramă pe care se poate întipări Chipul Mântuitorului.

Inima mea este această maramă.

Iisuse Mântuitorule!
Ca odinioară Veronica,femeia cea milostivă,ies şi eu în calea patimilor Tale.
Ies şi eu cu o maramă curată, ies cu inima-mi desfăcută, pe care să se întipărească şi în care să rămână de-a pururi Chipul Tău cel chinuit, bătut şi însângerat pentru mine, pentru păcatele mele şi mântuirea mea.

Cititorule dragă!

Apropie-te şi tu de Domnul cu marama inimii tale, pentru ca să rămână de-a pururi în inima ta, în gândul tău şi în sufletul tau Chipul cel chinuit al Domnului, Care pentru tine şi mântuirea ta a răbdat aceste cumplite bătăi, chinuri şi dureri.

Al 7-lea popas din drumul Crucii

Mântuitorul cade din nou sub greutatea Crucii

De la casa Veronicăi ostaşii romani şi gloata iudeilor plecară înainte cu Mântuitorul spre Golgota răstignirii.
Slăbit de bătăi şi dureri, Mântuitorul abia putea merge, însă ostaşii Îl zoreau înainte cu lovituri aspre de bici.
Acum convoiul se apropie de ieşirea din cetate.
Iată se iveşte poarta cetăţii.
Când ajunge Mântuitorul să treacă poarta cetăţii, cade din nou jos la pământ, doborât de greutatea Crucii.
Ostaşii îl lovesc din nou, şi ca să-L poată ridica de jos Îl leagă pe Domnul de peste mijloc şi în acest chip îl ridică iarăşi sus.

O, Scumpul meu Mântuitor!
Ce grozave chinuri s-au slobozit asupra Ta, şi Tu pe toate le rabzi în linişte, pentru ca pe noi să ne mântuieşti.
Iartă-ne, Bunule Doamne, că şi păcatele noastre sunt acolo deasupra Ta şi Te apasă, Te lovesc şi Te doboară la pământ.
Iartă-ne, Mântuitorul nostru Cel bun, şi ne învredniceşte să îngenunchem în faţa Ta cea plină de sudori amestecate cu sânge şi să-Ţi cântăm: „Mărire îndelung-răbdării Tale, Doamne, mărire Ţie”.

Acesta e al 7-lea popas din drumul Crucii.
Popasul acesta se numeşte şi „poarta judecăţii”, căci pe acest loc era poarta cetăţii Ierusalimului dinspre Golgota şi prin această poartă erau scoşi afară cei osândiţi la moarte.
Precum am mai amintit, pe vremea Mântuitorului oraşul Ierusalim se întindea numai până aici.
Însă în curgerea vremii oraşul s-a întins spre nord, aşa că Golgota de odinioară cade azi înlăuntrul oraşului.
Într-o vreme erau nedumeriri dacă nu cumva Golgota ar fi fost afară de zidurile de azi ale Ierusalimului.
Un cercetător (arheolog) englez şi începuse a spune că Golgota ar fi fost mai spre nord, afară din oraşul de azi.
Atunci învăţaţii au făcut cercetări şi săpături.
Săpându-se pe acest loc unde se spunea că ar fi fost vechea poartă a cetăţii Ierusalimului, printr-o adevărată minune dumnezeiască s-a aflat în pământ pragul de piatră al vechii porţi ce era pe vremea Mântuitorului, aici la ieşirea din cetate.
O minune dumnezeiască a vrut să se afle piatra sfântă peste care a călcat Mântuitorul când a ieşit din cetatea Ierusalimului să moară pentru noi şi mântuirea noastră (piatra se păstrează într-un muzeu bisericesc).
Această minunată descoperire împrăştie toate nedumeririle şi îndoielile.
Drumul Crucii şi Golgota au fost tocmai pe locurile unde sunt arătate azi la Ierusalim.
Pe acest loc se află azi o mănăstire rusească împodobită cu admirabile icoane.

Al 8-lea popas din drumul Crucii

„Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi!”

Să mergem mai departe pe drumul Crucii.
Iată şi al 8-lea popas.
Pe zidurile unei mănăstiri greceşti, cu numele Sf.Haralambie, e făcută o cruce neagră ce arată acest popas.
Aici pe acest loc s-au petrecut cele istorisite în evanghelia de la Luca 23,27-30: „Şi mergea după El mulţime de norod şi de femei care plângeau şi se tânguiau după Dânsul. Şi întorcân-du-Se către ele le-a zis Iisus: Fiicele Ierusalimului,nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe fiii voştri, căci iată vin zilele în care vor zice: Fericite sunt cele ce n-au copii! Atunci vor zice munţilor: Cădeţi peste noi, şi dealurilor:Acoperiţi-ne. Căci de se fac acestea lemnului verde, cu cel uscat ce va fi?”
Nu Mă plângeţi pe Mine, zicea Mântuitorul către femei, ci va plângeţi pe voi… plângeţi pe cei ce Mă lovesc şi mă batjocoresc, căci vai va fi lor în Ziua cea Mare a Judecăţii când vor sta în faţa Mea.
Atunci „vor zice munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne acoperiţi de Faţa Celui Care şade pe tron şi de mânia Mielului” (Apocalips 6,16).
Dacă cu Mine – zicea Iisus – cu lemnul cel verde (adică cu un nevinovat) se întâmplă astfel de lucru, ce va fi cu aceşti iudei, care sunt nişte lemne uscate (adică şi-au pierdut sufletul).
Aşa ne zice şi nouă Mântuitorul: Nu mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi păcatele voastre… plângeţi pe cei ce nu Mă cunosc… plângeţi pe cei ce nu primesc darul Meu… pe cei ce nu primesc suferinţele Mele şi Jertfa Sângelui Meu.
Patimile Mântuitorului nu trebuie să le plângi numai din milă, ca şi când ai plânge chinurile unui om, ci trebuie să le plângi dându-ţi seama că pentru tine şi păcatele tale, pentru iertarea ta şi mântuirea ta a suferit Fiul lui Dumnezeu aceste înfricoşate patimi.

O, ticălosul de mine, mă înfricoşez dându-mi seama că Tu, Mântuitorule bune, rabzi aceste cumplite bătăi şi batjocuri pentru mine şi păcatele mele.
Stând pe locul unde Tu, Doamne, ai rostit cuvintele: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi…” mă înfricoşez, o, ticălosul de mine, dându-mi seama ce cumplite chinuri, bătăi, batjocuri ai răbdat pentru mine şi păcatele mele.
Dă-mi lacrimi, Mântuitorule bune, să-mi plâng ticăloşia mea, să-mi plâng patimile şi năravurile mele cele rele.
Înfricoşatele Tale patimi n-au lipsă de lacrimile mele.
Ţie Îţi trebuie lacrimi ce stropesc păcatele.
Îţi trebuie lacrimile căinţei…
Fie ca ochii mei şi inima mea să nu se usuce niciodată de umezeala acestor lacrimi.
Să ne plângem cu amar ticăloşiile vieţii noastre şi cu lacrimile părerii de rău să cădem în faţa Mântuitorului, închinându-ne Lui şi zicându-I: „Mărire îndelung-răbdării Tale, Doamne”.

Şi acum să plecăm mai departe pe drumul Crucii în urmele patimilor Mântuitorului.
O, Scumpul meu Mântuitor! Te văd în fruntea gloatei, istovit de bătăi, de răni şi de dureri.
Te văd Singur, unde sunt apostolii Tăi?
Unde eşti, Petre, cel care te lăudai că vei merge şi la moarte cu învăţătorul?
Toţi Te-au părăsit, toţi au fugit.
Numai Maica Sfântă şi femeile credincioase Te însoţesc.
Ele nu Te-au părăsit, ele sunt aici în drumul Crucii.
Ele nu s-au înfricoşat nici de suliţele ostaşilor, nici de ura iudeilor.
Frumoasă mărturie de credinţă din partea femeilor!
Nu uita, dragă cititoare, că femeile au însoţit pe Domnul în drumul Crucii, nu uita că şi tu eşti chemată să mergi pe acest drum al vieţii şi să fugi de drumul dezmierdărilor; nu uita că inima ta este făcută mai simţitoare, pentru ca să o pui în slujba Domnului, în slujba milei, în slujba dragostei creştine, şi nu în slujba diavolului.

Al 9-lea popas din drumul Crucii

 Mântuitorul cade a treia oară

Şi acum să mergem mai departe cu Domnul pe calea cea grea a Crucii.
Iată, se apropie Golgota.
Drumul începe a urca mai tare.
Istovit de bătăi şi de dureri, Domnul abia mai înaintează… se clatină ca o umbră şi cade a treia oară sub greutatea Crucii.
Acesta e al 9-lea popas din drumul Crucii.
De data asta Domnul cade ca mort la pământ.
Se înfioară şi ostaşii, se înfioară chiar şi iudeii.
Suspină Maica Sfântă,plâng femeile, plâng şi îngerii din cer de atâta suferinţă.
O, ce privelişte grozavă!
Pana îmi cade din mâini, lacrimile mă podidesc şi încep şi eu să plâng…


În drum spre Golgota…

În drum spre Golgota merge Fiul durerii
Pe noi să ne scoată din calea pierzării,
El merge-nainte, şi-n urmă-I se ţin
Iudeii cei răi şi-ostaşii păgâni.
Coroană de spini Îl apasă pe cap,
Soldaţii cu bice întruna-L tot bat.
Din fruntea-I senină picură sânge
Şi Maica cea Sfântă cu lacrimi Îl plânge.
O, frate iubite şi drag cititor,
Eu plâng cu amar şi mult mă-nfior
Găndindu-mă că-n Crucea din spatele Lui
Sunt toate păcatele mele, şi-a-tale şi-a-oricui,
Cu-a noastre păcate şi noi Îl lovim
Pe Domnul Cel Sfânt şi chinu-I sporim.
Dar, frate iubite şi drag cititor,
Pe Domnul nu-aceste păcate Îl dor,
Căci El a venit anume să ia
A păcatelor noastre sarcină grea,
Pe Domnul Îl doare şi inima-I plânge
De cei ce n-au primit Sfântul Lui Sânge,
De cei ce n-au primit a Lui viaţă şi dar
Şi pentru care a suferit şi-a murit în zadar.
Pe locul unde a fost al 9-lea popas din drumul Crucii se află azi o mănăstire rusească în care sunt zugrăvite Patimile Mântuitorului în culori atât de vii şi de înduioşătoare cum n-am mai văzut în viaţa mea.
Tot aici am văzut şi un lucru de suflet mişcător despre care scriem mai departe.

Un lucru mişcător am văzut la al 9-lea popas

Unul care a dus o cruce în spate până la Ierusalim

Era aici o cruce mare de lemn pe care un pelerin din Ungaria în vremile de pace, de dinainte de război, o dusese în spate până la Ierusalim (pe cruce era însemnat omul cu numele şi anul în care o dusese, dar mi-a scăpat din vedere să însemn aceste date). Închinătorul a mers tot pe jos cu crucea în spate până la Ierusalim.
A trecut prin Serbia, Bulgaria, Turcia şi, trecând Bosforul, a luat-o peste Asia Mică până la Ierusalim.
Ne putem închipui prin câte osteneli, prin câte primejdii, ba şi prin câte râsete şi batjocuri va fi trecut închinătorul până să ajungă la Ierusalim.
El însă n-avea grijă de nimic şi nu simţea nimic.
El vedea mereu înaintea ochilor săi numai chipul lui Iisus Cel Răstignit, Care-l atrăgea spre Ierusalim şi îi dădea putere să meargă înainte.
Văzând acest semn grăitor despre o credinţă atât de vie şi tare, mi-am adus aminte de cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vină după Mine” (Marcu 8,34).
În înţeles sufletesc şi noi trebuie să facem ceea ce a făcut pelerinul din Ungaria.
Spre Ierusalimul cel sufletesc, spre mântuirea noastră cea sufletească, trebuie să călătorim şi noi purtând mereu o cruce sufletească, o cruce pe care Domnul o pune pe umerii noştri.
Ştii tu care este acea cruce?
Este aceasta o cruce care-ţi spune să te lepezi de tine, adică să te lepezi de plăcerile şi de patimile tale cele rele; este aceasta o cruce ce-ţi aduce mereu aminte ce grozave chinuri a răbdat Domnul pentru tine şi te întreabă: tu ce rabzi pentru Domnul şi pentru sufletul tău?
Este aceasta o cruce ce-ţi spune mai bine să rabzi batjocuri, ocări şi pagube decât să-ţi vatemi sufletul şi pe Domnul.
Această cruce trebuie să o ducem şi noi aşa cum o ducea pelerinul din Ungaria: privind mereu la Chipul Celui Răstignit, Care ne atrage la El şi ne dă putere să înaintăm spre Ierusalimul cel sufletesc.
Fie ca măcar pilda creştinului care a dus o cruce grea în spate, pe jos, până la Ierusalim, să ne fie un îndemn şi o întrebare: ce jertfe facem noi pentru Domnul şi pentru sufletul nostru?

Mântuitorul e bătut încă o dată

Şi acum să mergem mai departe pe drumul Crucii în urmele patimilor Mântuitorului.
Am spus la început că drumul Crucii are 14 popasuri, din care am arătat până acum 9. Celelalte 5 popasuri sunt sus pe vârful Golgotei.
Precum am mai scris, pe locul unde a fost vârful Golgotei, împărăteasa Elena a clădit o măreaţă biserică.
Această biserică cuprinde în ea locul unde a fost răstignit Mântuitorul şi locul unde a fost îngropat şi a înviat.
Să mergen dar înainte spre vârful Golgotei, spre biserica Sf.Mormânt, ca să vedem toate înfricoşatele patimi ce le-a răbdat Mântuitorul pentru noi şi mântuirea noastră.
De la al 9-lea popas, drumul durerilor începe a urca tot mai tare, trecând printr-o stradă cu bazar, cu târg de fel de fel de negoţuri.
Ieşind din această stradă şi mai urcând puţin, iată, ajungem în faţa bisericii Sf. Mormânt, adică la locurile unde a fost vârful Golgotei.
Intrând în sfânta biserică din partea aceasta (faţada bisericii şi intrarea principală e pe partea cealaltă), ajungem la al 10-lea popas din calea Crucii.
Este aici locul unde convoiul s-a oprit în loc, şi Mântuitorul, înainte de a fi răstignit, a fost legat din nou de un stâlp de piatră şi bătut cumplit.
O, vai, fără de inimă ostaşilor păgâni şi voi, de ură îmbătaţilor iudei!
„Omul” pe Care Îl duceţi la moarte Se clatină ca o umbră, slăbit fiind de bătăile şi de loviturile voastre, şi vouă tot vi se pare că n-a fost chinuit de-ajuns?
Vai vouă, nelegiuiţilor!
Pe acest loc unde Mântuitorul a fost din nou biciuit este azi o capelă ce se cheamă „capela biciuirii”.
Se păstrează în această capelă şi stâlpul de piatră de care a fost legat Mântuitorul când Îl băteau.
Cu sufletul înfiorat îngenunchem pe acest loc şi cu ochii plini de lacrimi sărutăm piatra sfântă.
Mergem mai departe printr-un coridor din biserica Sf.Mormânt.
Iată şi locul unde tradiţia spune că pe timpul pregătirilor răstignirii Mântuitorul a fost din nou legat în cătuşe şi încuiat în temniţa unei peşteri.
Un călugăr ne duce cu o lumânare aprinsă în această temniţă adâncă şi plină de întuneric şi de fior.
O Scumpul meu Mântuitor! Cumplite chinuri ai răbdat, prin temniţe grozave şi pline de întuneric ai intrat, pentru ca pe noi să ne scoţi din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă.
Însă vai, câţi trăiesc nepăsători în întuneric şi în moarte!

Sus pe vârful Golgotei

Fiind toate pregătirile răstignirii gata, Mântuitorul e scos din temniţă, şi convoiul pleacă spre vârful Golgotei.
Locul unde se pedepseau cu moartea crucii cei osândiţi este tocmai sus, pe piscul Golgotei.
Pe evreieşte numele acesta, Golgota, înseamnă „căpăţână”, căci avea forma unui cap pleşuv.
Mai însemna şi rostogolire, pentru că de aici se rostogoleau la vale capetele celor osândiţi la moarte.
Acest pisc al Golgotei a rămas întrucâtva până azi, căci în Biserica Sf .Mormânt altarul zidit pe locul unde a fost vârful Golgotei e azi cu mult mai înalt decât toate, celelalte locuri sfinte din biserică.
De la al 10-lea popas unde Mântuitorul a fost biciuit şi a stat în temniţă trebuie să urci 18 trepte de piatră până ajungi sus la Golgota unde a fost răstignit Mântuitorul.
Pregăteşte-te, dragă cititorule, pregăteşte-te să ne suim la locul cel mare şi sfânt unde Iisus Mântuitorul S-a răstignit şi a murit pentru noi şi mântuirea noastră.
Despre cum e azi locul unde a fost Golgota, ce am văzut şi ce am simţit pe acest loc, vom scrie pe larg, arătând locul şi cu o fotografie mare.
Acum vom merge mai departe cu istoria patimilor Mântuitorului.

Al 10-lea popas din drumul Crucii

Locul unde L-au dezbrăcat pe Mântuitorul şi L-au adăpat cu fiere şi oţet

Iată convoiul a ajuns la locul răstignirii.
Mulţime mare de gloată stă strânsă în jurul Domnului.
E de faţă şi Caiafa şi ceilalţi arhierei care veniseră să se desfăteze în chinurile
Domnului.
Înfrântă de durere stă de-o parte şi Maica Sfântă cu femeile credincioase.
Mântuitorul stă liniştit în faţa morţii.
Privirea Sa, plină de bunătate şi de lumină, se îndreaptă spre cer, spre Tatăl Ceresc.
O ultimă rugăciune a Domnului: „Tată, a sosit ceasul… să săvârşesc lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac” (Ioan 17,1-4).
Ostaşii începură să-L dezbrace pe Mântuitorul pentru răstignire.
Moartea pe cruce era o moarte cu dureri grozave.
Din milă faţa de cei osândiţi, la o astfel de moarte era datină pe atunci să li se dea osândiţilor înainte de răstignire un fel de băutură ameţitoare: vin amestecat cu smirnă, tămâie, fiere şi alte băuturi tari.
Li se dădea această băutură din milă, ca să nu simtă toată grozăvia durerilor.
Această băutură I se îmbie şi Mântuitorului, precum aminteşte evanghelia: „Şi L-au adus pe El la locul Golgota, care se tălmăceşte locul Căpăţânii, şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă şi, gustând, nu a voit să bea (Matei 27, 33-34).
Mântuitorul voia să sufere în deplină cunoştinţă toată grozava moarte şi Jertfă a izbăvirii noastre.
Locul acesta unde L-au dezbrăcat pe Mântuitorul şi L-au adăpat cu fiere şi oţet e al zecelea popas din drumul patimilor Mântuitorului.

Al 11-lea popas din drumul Crucii

Mântuitorul e pironit pe Cruce.
„Ca o oaie spre junghiere Se aduce şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde aşa nu-Şi deschide gura Sa…”

În tot drumul spre Golgota, Maica Sfântă şi femeile credincioase Îl însoţiră pe Domnul. Ele erau şi aici de faţă la groaznica moarte ce I se pregătea Mântuitorului.
Se apropiaseră şi câţiva din învăţăceii Domnului.
Maica Sfântă tot mai credea şi nădăjduia că Fiul Cel Sfânt nu Se va lăsa până la sfârşit, va scăpa cumva,va face vreo minune.
Dar Mântuitorul acum nu mai făcu nici o minune.
El era acum Mielul Care Se aducea Jertfă pentru ispăşirea păcatelor noastre.
Ostaşii se apucară de lucru.
Alături cei doi tâlhari se izbeau în toate părţile când îi legau pe cruce.
Dar Domnul nu Se împotrivi.
El îşi întinse de bunăvoie mâinile pe cruce. „Ca o oaie spre junghiere Se aduse şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschise gura Sa”(Isaia cap.53).
O, ce privelişte grozavă urmează acum!
Ciocanele se ridicară sus în aer, şi în clipa următoare din sfintele mâini şi picioare ale Domnului ţâşni sângele.
Maica Sfântă căzu jos leşinată, femeile începură a plânge cu hohot, învăţăceii se retraseră îngroziţi.

Mă îngrozesc şi eu, Iisuse Bunule, dându-mi seama că în ciocanele ce răsună şi în cuiele ce sfredelesc sfintele Tale mâini şi picioare sunt şi toate păcatele mele.
Mântuitorule Bune, cu ce voi răsplăti eu, ticălosul, această Mare Jertfă ce o faci pentru mine şi iertarea mea?
Mă aplec plângând şi sărut sfintele Tale rane.

Veniţi, fraţilor, veniţi, suflete însetoşate, să gustăm din cei dintâi picuri de viaţă şi iertare ce ţâşnesc din ranele Domnului.
Durerile ce le răbda Mântuitorul în vremea când cuiele sfredeleau mâinile şi picioarele Sale, erau groaznice.
Cuiele fiind mari şi lătăreţe, trebuiau multe lovituri de ciocan până pătrundeau carnea şi osul.
Mântuitorul răbda în tăcere toate aceste grozave dureri.
Nici un strigăt de durere nu ieşi din gura Lui.
În nemărginita Sa iubire de oameni, Mântuitorul începu să uite grozavele Sale dureri. Văzând pe cei care-L pironeau pe Cruce, I se făcu milă de ei şi de cumplita pedeapsă ce trebuia să-i ajungă în Ziua Judecăţii, Domnul Se rugă pentru ei, zicând: „Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23,34 ).

Auzi tu, dragă cititorule, ce zice Mântuitorul?
În vreme ce vrăşmaşii Îi sapă mâinile şi picioarele, El Se roagă pentru ei şi iertarea lor.
O, cum n-am eu glas de înger şi de arhanghel să strig aceste cuvinte în toata ţara, să le audă toţi acei creştini care pentru toate nimicurile se duşmănesc şi îşi petrec viaţa întreagă în ură, răzbunare şi duşmănie.
Cel dintâi cuvânt al lui Iisus pe Cruce a fost iubirea şi iertarea.
Cine nu le are pe acestea, nu poate înainta spre mântuire şi nu poate primi Jertfa şi darurile Crucii.

Iată, Crucea se înalţă…

După ce ostaşii îl pironiră pe Mântuitorul pe Cruce, câţiva bărbaţi mai tari apucară Crucea să o ridice sus şi să o înfigă în pământ.
Durerile cele mai grozave abia acum începeau.
Când se ridica crucea, cel răstignit se sprijinea cu totul în cuiele şi ranele mâinilor şi picioarelor.
Ridicat pe cruce în starea aceasta, cel răstignit simţea o durere teribilă ce trece peste închipuirea noastră.
Creştinilor!
Aplecaţi-vă, căci iată se înalţă Crucea, iată se înalţă mântuirea noastră… iată Jertfa cea de taină negrăit se aduce… iată pe Răscumpărătorul pe Care ni L-a proorocit Isaia proorocul când a zis: „Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, şi noi am gândit că de la Dumnezeu este El întru durere. Iară El s-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre”.
Rascumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu Scump Sângele Tău.
Cu sufletul înfiorat şi cu ochii plini de lacrimi ne închinăm sfintelor Tale Patimi şi Sărutăm ranele Tale din care curge pentru noi izvor de iertare şi de viaţă.
O, ce privelişte grozavă!
Din mâinile şi picioarele Domnului curge sângele valuri.
Se înfioară şi îngerii din cer de această vedere.

Iadul se cutremură…

Dar la răstignirea Mântuitorului s-au înfiorat şi s-au îngrozit nu numai îngerii din cer, ci mai ales s-a îngrozit diavolul, ştiind că i se dărâmă puterea.
Diavolul căuta în tot chipul să zădărnicească planul cel mare al mântuirii omului prin Jertfa lui Iisus.
De aceea pe tot drumul Golgotei, diavolul a aprins mereu ura în sufletele iudeilor şi ostaşilor, ca să-L bată şi să-L batjocorească tot mai cumplit pe Domnul, în nădejdea că Domnul îşi va pierde răbdarea, va lovi cu puterea Sa pe batjocoritori şi va scăpa din mâinile lor.
Dar Domnul le răbda pe toate.

Când satana văzu că Domnul rabdă şi cuiele, se îngrozi şi mai mult, iar când Crucea se înălţă în vârful Golgotei, tot iadul se cutremură.
Diavolul mai făcu o ultima încercare.
În faţa Crucii, el nu lăsă să se trezească mila în chinuitorii Domnului, ci trezi din nou ura în sufletele lor.
Diavolul puse în gura lor fel de fel de batjocuri şi hule la adresa Domnului, în nădejdea că Domnul nu le va răbda până la sfârşit, va face vreo minune, Se va mântui, şi prin asta planul mântuirii se va zădărnici.
Iudeii şi ostaşii începură a-L batjocori pe Domnul, zicând: „Auzi măi, Tu Cel Care strici biserica şi în trei zile o zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pogoară-Te de pe Cruce” (Marcu 15,29-30).
„Pe alţii a mântuit, iar pe Sine Însuşi nu poate să Se mântuiască.
Mântuiască-Se pe Sine Însuşi, dacă este Hristos, Împăratul lui Israel.
Pogoare-Se acum de pe Cruce, ca să vedem şi să credem Într-însul” (Marcu 15,31-32). „Nădăjduia spre Dumnezeu, izbăvească-L acum, de-L voieşte, căci a zis: „Fiul lui Dumnezeu sunt” (Matei 27,43).
Mântuitorul rabdă în linişte şi tăcere şi aceste ultime zvârcoliri ale satanei.
El S-ar fi putut coborî de pe Cruce; cu un singur cuvânt Domnul ar fi putut doborî la pământ pe batjocoritori, dar atunci planul mântuirii noastre ar fi fost pierdut şi satana ar fi triumfat.

O, Iisuse Bunule, Satana mă ispiteşte şi pe mine în fel şi chip ca să pierd mântuirea. Mă aplec sub Crucea Ta ca să scap de ispitele lui.
Mă aplec şi rămân la picioarele Crucii Tale, căci aici satana n-are putere asupra mea.

Al 12-lea popas din drumul Crucii

  Mântuitorul rabdă pe Cruce chinuri şi moarte pentru noi şi mântuirea noastră

După ce au isprăvit cu lucrul răstignirii, soldaţii romani au împărţit între ei hainele Mântuitorului, făcând „patru părţi”, câte o parte pentru fiecare ostaş.
I-au luat cămaşa care nu era cusută, ci ţesută peste tot.
Şi au zis între ei: „Să n-o sfâşiem, ci să aruncăm sorţi a cui să fie”, ca să se plinească Scriptura ce zice: «Împărţit-au hainele Mele loru-şi, şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” (Psalm 21,20).
Pe locul acesta se află astăzi o capelă numită „capela împărţirii veşmintelor”.
Pe Cruce, deasupra Domnului, Pilat pusese şi o scrisoare, pe care erau scrise în trei limbi: latineşte,evreieşte şi greceşte, cuvintele: „Iisus Nazarineanul,Împăratul Iudeilor”.
Era această scrisoare un fel de vină a Domnului.
Pe iudei i-a supărat scrisoarea şi o delegaţie a mers la Pilat, rugându-l: „Nu scrie Împăratul iudeilor, ci că El a zis: Împărat sunt al iudeilor”.
Însă Pilat, fiind întristat şi tulburat de toată această osândire a unui nevinovat, i-a respins, strigându-le aspru: „Ce am scris,am scris!” (Ioan 19,19-22).
Împreună cu Iisus au fost răstigniţi şi doi tâlhari, unul de-a dreapta, altul de-a stânga Lui, ca sa se îmlinească Scriptura ce zice: „Şi cu cei fărădelege împreună S-a socotit” (Isaia 53,12).
Mântuitorul a stat pe Cruce şase ceasuri, de la ceasul al 3-lea până la ceasul al 9-lea, ceea ce în vremea noastră se potriveşte cu ceasurile de la 9 dimineaţa până la 3 după-amiază.

Părintele Iosif  Trifa
din volumul “Pe urmele Mântuitorului“