Hristos ne-a iubit pe noi

„Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). „Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi“ (Efes. 5, 2).

Faţă de batjocoritorii lui, Domnul a fost plin de răbdare şi iubire. Tot aşa, şi faţă de noi, Mântuitorul este nespus de bun şi răbdător. Şi noi suntem în rândul batjocoritorilor Lui. El ar putea să ne răspundă şi nouă cu vorbe şi judecăţi aspre.

Dar El rabdă. El pune în faţa noastră dragostea şi răbdarea Lui.

Trebuie să ne dăm seama că, de pe crucea Golgotei, Domnul a văzut şi timpurile viitoare.

I-a văzut pe toţi oamenii din toate timpurile. El a văzut şi nepăsarea noastră, nesimţirea noastră şi josnica necredinţă şi ne-ar fi putut lăsa ca moştenire cuvinte cam ca acestea: „Eu sufăr pentru aceia care sunt cu totul nevrednici de dragostea pe care am avut-o faţă de ei. Dragostea lor va fi numai un răspuns slab la dragostea Mea faţă de ei. Chiar dacă Eu acum Mi-aş da întreagă inima Mea pentru ei, totuşi dragostea lor faţă de Mine este numai căldicică. Ei s-au scârbit de Mine şi pe Mine Mă doare că Mi-am dat sângele inimii Mele pentru un neam aşa de ticălos, cum este poporul Meu“.

Însă Domnul nu ne-a lăsat acest testament. Nu. Precum i-a iubit atunci pe ai Săi, care erau în lume, aşa îi iubeşte pe toţi până la sfârşitul veacului. El n-a murmurat, pentru că a suferit de dragul oamenilor. Nici un cuvânt jignitor faţă de duşmanii de atunci şi nici faţă de noi, cei de astăzi, nici un cuvânt faţă de Tatăl Său şi nici cea mai mică nemulţumire faţă de pedeapsa aspră pe care a suferit-o de bună-voie pentru noi.

Voi şi eu am murmurat când a trebuit să trecem vreo suferinţă cu mult mai uşoară decât a Lui şi ne-am crezut prea aspru trataţi.

Suferinţa vine de la Dumnezeu.

„Fiul meu, nu dispreţui certarea Dom­nului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El. Căci, pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?“ (…) „Iar aceasta, spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui“ (Evrei 12, 5-7; 10).

„Ah! – zici tu – dar cu necazul meu lucrurile stau altcum. Suferinţa mea nu vine de-a dreptul de la Dumnezeu, ci vine de la om; vine de la neamurile mele, de la fraţii şi verii mei, care ar trebui să mă cinstească. Nu mi-ar fi ciudă, dacă ar veni de la noii duşmani, dar vine de la ai mei…“

Fratele meu! În numele Domnului, eu te asigur că orice rău şi orice necaz nu vine de la „duşmani“, ci vine, indirect, de la Dumnezeu. Să iei cunoştinţă că Dumnezeu este autorul tuturor necazurilor tale.

E o mare rătăcire când noi cârtim şi ne supărăm pe uneltele de care Domnul Se foloseşte spre pedepsirea noastră. E o nebunie să ne supărăm pe nuiaua care ne loveşte, dar să nu vedem mâna care ţine nuiaua.

Când lovim un câine, el muşcă băţul. Sărmană făptură! El nu ştie mai mult decât atât. El se războieşte cu băţul, în loc să mă vadă pe mine care dau cu băţul.

O, fratele meu, să nu faci şi tu aşa! Când necazul dă peste tine, să nu sari şi tu furios la „băţ“. Să nu muşti şi tu „băţul“ ce te loveşte, căci acest băţ, să ştii că e în mâna Tatălui tău cel Ceresc. Iar dacă acest băţ este de trestie subţire sau de mărăcine noduros, asta nu are a face. Adevărul e că acel băţ e în mâna Domnului.

Să încetăm cu cârtirea contra suferinţelor şi încercărilor. Să lăsăm toată această greutate în seama Domnului, în seama înţelepciunii Lui celei nemărginite.

Dacă nu înţelegem acum, vom înţelege mai pe urmă taina suferinţei de acum. Şi vom mulţumi de-a pururi Tatălui Ceresc pentru nuiaua pedepsitoare şi încercările pe care ni le-a trimis.

Apostolul Pavel spune în epistola către Evrei atât de liniştitor: „Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi de ea roada paşnică a dreptăţii“ (Evrei 12, 11).

Părintele Iosif Trifa,

 din cartea "Ca o oaie fără de glas"