„O, Doamne deschide-mi inima… ”

Privesc mereu la chipul de alături. Întâi am rămas nedumerit. Ce este? O uşă? Da! De la o casă oarecare? Nu, de la o inimă! Dar privesc oarecum întristat la chipul acestei „porţi” încuiate. Lacătul de la intrare spune: „Stăpânul nu este aici. El nu este „acasă”. Vrei să intri în casa aceasta?… te-asigur că nu-ţi va plăcea înăuntrul ei!… În casa aceasta nu vei găsi decât păianjeni, gunoi şi necurăţii. Căci aşa este orice casă, orice inimă de unde lipseşte Stăpânul ei cel adevărat.

Lacătul acesta arată mai apoi o istorie atât de tristă pentru „casa” la uşa căreia stă.
În primul rând, ne-aduce aminte de cele ce s-au petrecut în noaptea Naşterii, când într-un întreg oraş, pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a aflat loc de poposire. Pretutindeni a întâlnit numai „lacăte” şi porţi încuiate.

Apoi, „poarta” aceasta zăvorâtă ne spune despre starea nenorocită a atâtor mii de oameni a căror inimă zace zăvorâtă sub puterea păcatului.
Atâţia şi atâţia oameni îngăduie păcatului, plăcerilor şi lumii să le treacă pragul „casei”, dar când e vorba de Domnul şi Evanghelia Lui spun că nu e loc. pentru El n-au decât lacăte şi zăvoare. O, ce lucru grozav este acesta.

Chipul acesta arată starea cea mai nenorocită în care se poate găsi cineva. Căci, ce poate fi mai grozav decât o inimă închisă pentru Dumnezeu şi pentru mântuire.

Şi starea aceasta nu vine deodată, ci cu încetul. Azi un păcat, mâine altul împietresc inima făcând-o nesimţitoare pentru chemările Domnului. Rugăciunea se răreşte; e din ce în ce mai scurtă şi mai rece. Cântările nu-ţi mai plac; la biserică şi la adunare te duci tot mai rar, până când părăseşti de tot căutarea mântuirii. De vezi un frate îl ocoleşti, apoi nu te mai sinchiseşti de el. Ca şi de un străin. Lacătul greu al păcatului şi nepăsării ţi-a închis cu totul inima, zăvorând-o atât de grozav încât nici o rază de lumină nu mai poate pătrunde înăuntru. Acesta e ceea ce se cheamă împietrirea păcatului. O astfel de inimă este şi cea de mai sus.

Dragă cititorule, eu nu ştiu în ce stare te afli tu, în ce stare este inima ta faţă de Domnul şi de mântuire. Priveşte, însă chipul acestei inimi (de mai sus). Şi apoi uită-te la cea din pieptul tău. Nu cumva este vreo asemănare între ele? Poate că porţi şi tu acest lacăt nenorocit la uşa inimii tale şi poate că începi a-l simţi, dar n-ai puterea să-l arunci, să-l descui, să scapi de el. Dar nu deznădăjdui, iubitul meu. Bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu te poate mântui şi pe tine, poate deschide şi descuia şi inima ta.

Cheia mântuirii este în mâna Domnului.
Trei chei, spunea un vestitor al Evangheliei că foloseşte Domnul Dumnezeu pentru descuierea inimii oamenilor şi trezirea lor din somnul păcatelor şi fărădelegilor.

Cheia cea dintâi este o cheie de argint: predicile, chemările şi rugăciunile ce se fac pentru cel păcătos şi întoarcerea lui.
Când cheia aceasta nu poate descuia inima, intră în slujbă cheia a doua; o cheie de fier: suferinţele şi încercările.
Când nici aceasta nu poate descuia, se apropie de inima omului a treia şi ultima, o cheie de aur: cheia darului şi harului Duhului Sfânt.

Cu această cheie a deschis Domnul inima Lidiei (Fapte 16, 14). În trecere prin Filipi, apostolul Pavel şi tovarăşii săi au ieşit afară din oraş, pentru a căuta un loc de rugăciune. Lângă un râu se aflau mai multe femei cărora le-au grăit din cuvântul lui Dumnezeu. Una din ele, Lidia, vânzătoare de purpură din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel. A primit Evanghelia şi pe Domnul şi s-a mântuit.

Un om păcătos l-a întrebat odată pe un vestit predicator: „Ce trebuie să fac să mă mântuiesc?” „Roagă-te şapte zile plângând şi zicând: «Doamne, arată-mi inima.» Iar după aceea, în alte şapte zile, te roagă zicând: «Doamne, deschide-mi inima.»” Păcătosul a făcut aşa. Domnul i-a arătat inima şi i-a deschis-o întocmai ca pe a Lidiei; a intrat în ea şi omul s-a mântuit.

Aceasta e calea de mântuire pentru orice suflet: să-i descuie Domnul inima şi să-L primească înăuntru. E lucrul ce ni-L cere Însuşi Domnul. „Iată, Eu stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul meu şi va deschide (inima), voi intra la el şi voi cina cu el şi el ci Mine (Apoc 3, 20).

Dragă cititorule! Poate că de zece, douăzeci, treizeci, cincizeci de ani Domnul bate la uşa ta. Gândeşte-te iubite că poate cea pe care o auzi acum e ultima ciocănitură ce-o mai auzi. Nu mai sta nepăsător. Şi nu dispera. Harul lui Dumnezeu poate deschide orice uşă. Cel ce a sfărmat porţile iadului poate rupe orice zăvor şi lacăt ce ar închide calea Sa de pe o inimă care-L cheamă.

Roagă-te şi tu cu căldură, ca păcătosul de mai sus, zicând: „O, Doamne deschide-mi inima… sfărâmă tu zăvorul păcatului şi stăpâneşte în totul înăuntrul inimii mele. Fă-Te Tu Stăpânul şi conducătorul ei; eu să fiu rob iar Tu Domn; eu să fiu slugă, iar tu Stăpân.

O, ce bucurie mare vei avea când zăvorul şi lacătul de la inima ta va cădea jos, iar uşa se va deschide larg, ca să-L primească pe Domnul. Aceasta ar fi cu adevărat cea mai mare binecuvântare de Anul Nou. Nu te lipsi şi anul acesta de acest dar. Împăratul cerului şi al pământului, Domnul Iisus Hristos Se află la uşa inimii tale.

Deschide-I şi primeşte-L!

Părintele Iosif Trifa
din „Glasul dreptăţii” nr. 1, ianuarie 1938