Firea cea veche cere din nou „carne“

„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de cas­traveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scâr­bit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mân­căm!“(Numeri, cap. 11)

Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:

„Poporul a cârtit împotriva Domnului, zicând că-i merge rău… şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: Cine ne va da nouă carne să mâncăm? Adusu‑ne‑am a­minte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimica, afară de mană nu văd ochii noştri…
(Numeri 11, 1-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumne­zeu şi asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne‑aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… (Numeri 21, 5). Daţi-ne carne să mân­căm… (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, s‑a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataawa, Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).

Ce lucru dureros se vede şi aici! Israelitenii se sătura­seră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după car­nea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: „De ce ne-aţi scos din Egipt?… Că bine era nouă în Egipt“… (Numeri 11, 18) Acolo erau peşti, era carne, erau castraveţi dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proa­stă…

Era aceasta o nebunie pe care cerul de sus n-o pu­tea suferi nepedepsită. Pofta le-a fost ascultată. Li s-a dat carne, dar au pierit cu ea în dinţi.

Însă această întâmplare nu e pusă în Biblie numai pentru israeliteni, ci şi pentru noi. „Şi aceste lucruri s-au în­tâmplat să slujească drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucrurile rele cum au poftit ei, şi au fost scrise pen­tru învăţătura noastră“ (I Cor. 10, 11). Să cer­cetăm deci învăţăturile din această istorie.

Întâi, ne spune Biblia că pofta i-a venit „amestecă­turii“ de oameni ce era între fiii lui Israel şi de la ei s-au îndemnat şi copiii lui Israel. La plecarea din Egipt s-a fă­cut o greşeală. Odată cu fiii lui Israel a plecat şi „o ames­tecătură de tot soiul de oameni“ (Ieşirea 12, 38).

Probabil, se vor fi însufleţit şi ei auzind despre Ca­naan; despre libertate, despre Dumnezeu. Dar nu erau dospiţi pentru lucrul acesta. Această „amestecătură“ le-a fost israelitenilor de mare necaz şi greutate. Desigur, aceştia vor fi cârtit mai întâi. Desigur, aceştia vor fi fost în frun­tea cârtitorilor. Aceştia vor fi strigat întâi după carne. Şi după ei s-au aplecat şi fiii lui Israel, pentru că cei răi, de regulă, totdeauna îi strică şi pe cei buni.

În mişcările religioase este aceasta o mare greşeală. Unii spun că o astfel de mare greşeală s-a întâmplat şi pe timpul împăratului Constantin cel Mare, când creştinismul s-a decretat religie de stat. Atunci a dat năvală în Bise­rică – în ceata celor ce călătoreau spre Canaan – „ame­s­tecătura“ celor nedospiţi. Din interese materiale, desigur atunci au intrat în creştinism tot felul de slujbaşi de stat. Şi alţi oameni care nu erau dospiţi pentru lucrul acesta. „Amestecătura“ aceasta a fost un balast, o greutate cu urmări resimţite până azi Biserica lui Hristos.

Să băgăm bine de seamă în punctul acesta şi cu Oastea Domnului. Repet ceea ce am spus de atâtea ori: mai bine puţini şi bine dospiţi decât mulţi nedospiţi care, la prima încercare, să ne strige: De ce ne-aţi scos din Egipt?… Mai bine era nouă acolo… Daţi-ne carne!…

Dar istoria israelitenilor se repetă şi în viaţa noastră personală, particulară. Călătoria israelitenilor închipuie mersul vieţii noastre celei duhovniceşti. După ce ne-am rupt de Egiptul păcatelor, trebuie să ne hrănim o viaţă întreagă cu mană. Trebuie să murim faţă de lume şi plăcerile ei (Ro­m. 6, 2). Ei, dar de atâtea şi atâtea ori ajungem şi noi la punctul israelitenilor cu carnea.

Întâi ajung la acest punct critic cei nedospiţi, „a­mestecăturile“. Sunt oameni care pleacă cu însufleţire mare spre Canaan… se hotărăsc contra răutăţilor cu avânt mare… se despart cu scârbă mare de „căldările“ lui Faraon din Egipt, de patimi şi păcate, pleacă cântând cu Oastea Dom­nului şi au o poftă extraordinară de mană.

Dar, vai, această bună plecare nu e statornică. De ce? Pentru că uşorii casei lor sufleteşti n-au fost mai întâi stropiţi cu sângele Mielului şi n-au trecut prin ceea ce se cheamă renaştere sufletească, adică prin pocăinţă şi prin aflarea cu adevărat a Mântuitorului. De aceea, într-o bună dimineaţă, îi vezi deodată că încep a se răci, nu mai mă­nâncă nici mana cu plăcere… iar într-o bună zi îi auzi strigând: „Ne-am săturat de această mâncare proastă… adu­su-ne-am aminte de carnea şi peştii din Egipt… adusu-ne-­am aminte de petrecerile şi desfătările lumii şi ne întoar­cem la ele“.

În icoana asta sunt şi dezertorii din Oastea Domnului.

Dar nu numai cei nedospiţi, ci chiar şi cei dospiţi sunt adesea ispitiţi de „carnea“ Egiptului. Repet ceea ce am mai spus: anevoie moare firea cea veche din noi. A omorî cu totul pe omul cel vechi din noi este un punct de desăvârşire pe care puţini pământeni îl pot atinge.

Suntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după „carnea“ din Egipt. Câinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma) etc., dar de câte ori le simţim că se trezesc trebuie să le punem pe foame, trebuie să le retragem şi mai mult mâncarea, sporindu-ne „mana“, mâncarea cea duhovnicească.

Eu, de câte ori simt ispita Egiptului apropiindu-se de mine, zic: „Ce-i, Faraoane? Ţi se strică iar carnea?… M‑ai pofti iar să mă întorc la usturoiul şi la carnea ta? Mănâncă‑ţi-le sănătos… Eu am o scârbă veşnică pentru această mâncare ticăloasă… Drept răspuns la ispita ta, uite, eu îmi sporesc la dublu porţia mea de „mană“, de mâncare ce­rească… Şi uite, o mănânc cu poftă mare în faţa ta, ca să crapi de ciudă, mişelule“…

Preot Iosif Trifa, din "Spre Canaan"