Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale acestui Cârmuitor, căci El singur ştie calea spre ţărmurile mântuirii.

Ev. Matei 14, 22-34

Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare n‑a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte. Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor. Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul.

O, ce privelişti înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile, suflete care se pierd în valurile patimilor şi păcatelor; în toate părţile, corăbieri ce dorm la cârma vieţii în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar, iată, în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini, care Îl au pe Iisus Mântuitorul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică şi peste valuri umblă ca pe uscat.

Dragă cititorule! Şi tu eşti un călător pe marea acestei vieţi pline de vânturi şi furtuni. Şi viaţa ta este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci n-ai de ce să te temi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, El apare mereu în furtunile vieţii tale cu lumină şi scăpare, aşa cum a apărut apostolilor cuprinşi de vifor. Când vine vremea rea, când noapte se face în viaţa ta şi toţi te părăsesc, deodată se iveşte El, Domnul şi Mântuitorul tău, şi îţi strigă: „Nu te teme şi nu te înspăimânta, căci Eu cu tine sunt, să te scap şi să te mântui!“ (Ieremia 1, 8). O, ce uşoară este viaţa când o trăieşti cu Domnul, când Îl ai pe Domnul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii tale! Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale acestui Cârmuitor, căci El singur ştie calea spre ţărmurile mântuirii. El singur ştie când vine furtuna şi El singur ştie să o liniştească. Să-I dai cârma vieţii tale şi îndată vei scăpa de toate grijile, de toate necazurile şi de toate primejdiile. O, ce linişte, ce putere şi ce încredere capeţi când Domnul Iisus e la cârma vieţii tale!

Undeva am citit că, pe vreme de furtună, toţi călătorii unui vapor erau cuprinşi de groază şi spaimă. Numai un copil stătea liniştit. „E tata la cârmă – zicea el – şi nu mă tem!“ Era copilul căpitanului care cârmuia vaporul. Călătorii au rămas ruşinaţi şi mişcaţi de încrederea ce o avea acest copil în tatăl său, iar ei, oameni mari şi creştini, pierduseră încrederea în Tatăl Ceresc. Aşa e şi cu noi: când Tatăl e la cârmă, când voia Lui şi legile Lui cârmuiesc corabia vieţii noastre, n-avem de ce să ne temem. Se spune mereu că lumea aceasta e plină de primejdii; eu zic însă că nu este decât o primejdie adevărată în această lume: când L-ai părăsit pe Domnul, când din furtuna vieţii tale lipseşte El. Se spune mereu că această lume e o vale a plângerii, plină de necazuri. Însă eu zic că nu este în această lume decât un singur necaz adevărat. Când L-ai pierdut pe Domnul, când păcatul te-a despărţit de Domnul şi trăieşti o viaţă fără El. Când mi-a murit fie iertata soţie, poporul se plângea şi mă bocea ca pe un „pierdut“ şi ca pe un nenorocit care a „gătat cu viaţa“. Eu însă le-am zis: Dragii mei! Eu nu sunt pierdut, căci încă n-am pierdut pe Mântuitorul meu… Pierdut e numai acela care-a pierdut pe Mântuitorul…

Un mare filozof, voind să arate preţuirea unei mame, a lăsat vestitele vorbe: „Am pierdut pe mama; de acum n-am ce mai pierde!“. Eu însă zic că nu acesta e hotarul pierderii, ci e altul. E acesta: „Am pierdut pe Mântuitorul; de acum n-am ce mai pierde!“. Numai cine a ajuns la acest hotar e cu adevărat pierdut pe vecii vecilor. Greşeala oamenilor e că nu se ştiu rezema destul de tare de Mântuitorul, de Acest Cârmaci al vieţii noastre. Se reazemă oamenii în lucruri trecătoare.

De când eram la ţară, mi‑aduc aminte de un om care a murit de necaz că pierduse cinci mii de lei. Sărmanul! El n-avea şi nu cunoştea pe Mântuitorul de reazem şi cârmuitor al vieţii sale.

Sunt iarăşi alţii care Îl cheamă pe Domnul la cârma vieţii lor, dar numai pe vreme de boală şi necaz mare. Atunci strigă: Vai!… Vai!…, însă îndată ce trece furtuna iarăşi Îl alungă pe Domnul de la cârmă şi se cârmuiesc ei spre păcate şi pieire.

Dragă cititorule! O credinţă vie şi lucrătoare are acela care şi-a încredinţat Domnului cârma vieţii sale şi înaintează cu El spre ţara veşniciei. Ai tu o astfel de credinţă?

Părintele Iosif Trifa

 din "Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an"