Creşterea şi desăvârşirea…

„O fiinţă nou-născută are nevoie pentru creşterea şi desăvârşirea ei de trei lucruri: de hrană, de curăţenie şi de căldură.

Fără hrană, se usucă.

Fără curăţenie, putrezeşte.

Fără căldură, îngheaţă.

Sufleteşte este tot aşa.

Hrana fiinţei noastre celei noi este Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Pâinea Vieţii şi Euharistia. Cu hrana aceasta ne întreţinem viaţa şi creşterea

Curăţenia fiinţei noastre celei noi este Rugăciunea. Prin ea ne descărcăm sufletul. Prin ea ne limpezim privirile. Prin ea ne înlăturăm zgura.

Iar căldura făpturii noastre celei duhovniceşti este adunarea, dragostea şi părtăşia noastră cu fraţii. Umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.

Fără aceste trei binecuvântate mijloace duhovniceşti, pe care Dumnezeu, Părintele fiinţei noastre, ni le-a pregătit ca să creştem şi să rodim prin ele – creşterea şi rodirea noastră nu e cu putinţă să se facă normal şi sănătos.

Fără aceste trei daruri cereşti, sufletul născut din nou curând se va pierde iarăşi sau se va împili(pipernici), rămânând fără creştere şi fără roadă...” (Traian Dorz, din „Cărarea tinereții curate”)

De câte ori recitesc aceste rânduri, mă cutremur și deplâng rănile deschise ale societății în care trăim, ale adunărilor noastre și mă rog stăruitor pentru ajutorul, creșterea, hrana, curăția, căldura, întoarcerea și mântuirea tuturor acelor care nu înțeleg importanța creșterii duhovnicești și s-au lăsat prinși în mreaja vieții tumultoase și întunecate de mulțimea grijilor lumești, refuzând părtășia frățească.

Poate că ne-am întrebat uneori de ce viața părinților și copiilor noștri, a fraților bătrâni sau tineri, nu este pătrunsă de pacea, bucuria și lumina binecuvântărilor împlinite. Răspunsul nu poate fi altul decât acela că în locul mierii celei dulci și hrănitoare din care ne hrăneam în vremea dragostei dintâi, așezăm tot mai des compromisul cu cele ale trupului, uitând că „dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate.”( Rom. 8: 7) Nu este greu să înțelegem de ce fr. Traian Dorz, pune atât de mare apăs pe „creșterea și rodirea noastră”, pe „umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.”

Fiecare dintre noi am cântat, poate de zeci de ori, cântarea: ”Mi-e-aşa de dor de Tine, Mântuitorul meu, / chiar când eşti lângă mine, simt dorul Tău mereu. / Dar când vei fi departe, Iisuse, ce-am să fac? / Nu-mi mai pleca, nu-mi mai pleca din casă, rămâi cu mine-n veac!...” Știm cu toții că Dumnezeu dorește să fie cu fiecare dintre noi, „dacă Dumnezeu doreşte să fie cu noi, înseamnă că şi noi suntem chemaţi să-I răspundem cu dorul nostru de a fi împreună cu El. Mântuitorul Hristos vorbeşte de dorul de a fi împreună cu ucenicii Săi la o masă, mai bine spus la Cina cea de Taină. Deseori, atunci când zugrăveşte împărăţia cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos Se foloseşte în parabolele Sale de imaginea mesei, a cinei, a nunţii. Aceasta întrucât masa este cel mai bun prilej de a ne întâlni cu celălalt, de a ne bucura de prezenţa celui drag, de chipul lui, de zâmbetul lui, de glasul lui, de a ne manifesta dragostea faţă de el. Nu mulţimea sau felurimea bucatelor dau bucuria unei astfel de întâlniri, ci prezenţa nemijlocită a persoanei care ne este dragă. …Dorul exprimă mai ales lipsa celui drag, fiind simţit când acesta nu este cu noi. Ce am putea spune însă despre întâlnirea cu Hristos? Oare după Înviere şi Înălţare este absent? La această întrebare ne-a răspuns Însuşi Mântuitorul, când a grăit: „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20) Hristos Domnul continuă să fie prezent în Biserica Sa, adică în mijlocul nostru, al celor adunaţi în numele Său, iar întâlnirea cu El o trăim cel mai intens în Taina Sfintei Euharistii..." (din cuvântul rostit la sărbătoarea Paştilor, în anul 2007 de Patriarhul Teoctist)

„Hrana fiinţei noastre celei noi este Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Pâinea Vieţii şi Euharistia. Cu hrana aceasta ne întreţinem viaţa şi creşterea”

Cu toții spunem în a patra cerere din Rugăciunea Domnească: „Pâinea noastră cea spre ființă da-ne-o nouă, astăzi". Cererea aceasta ne îndatorează, pentru că dacă o cerem doar pentru noi, dovedim că suntem egoiști, dacă o cerem fără de muncă, dovedim că nu suntem vrednici de ea. Gândul acesta mă trimite spre cartea Părintelui Iosif Trifa „Munca și Lenea”: „ Un ostaş al Domnului trebuie să fie un harnic muncitor în ogorul Domnului şi în ogorul traiului vieţii. Munca e sănătate trupească şi sufletească - Lenea e boală trupească şi sufletească… Din clipa în care omul se aşază la muncă, fuge îndoiala, mânia, pofta cea rea, durerea, deznădejdea etc, care, ca şi nişte haite de câini ai iadului, împresoară sufletul omului… Cînd omul se aşază la lucru, toată haita asta se linişteşte şi se retrage mârâind în vizuina ei. Acum omul e om… căldura binecuvântată a muncii este un foc curăţitor în care orice otravă e arsă…Un om se desăvârşeşte pe sine însuşi lucrând. Din pădurea sălbatică, munca face lanuri de grâu, din mlaştină face grădină, din pustiu ogor…Şi tot prin muncă omul însuşi încetează a mai fi o pădure sălbatecă şi un pustiu nesănătos… A pierde în nelucrare oră după oră înseamnă a face în gard spărturi prin care pot să intre în grădină porcii. Şi prăpădul pe care îl fac ei, numai cine are datoria să vegheze asupra grădinii, îl ştie. Pe poarta trândăviei intră răul în inimă mai lesne ca prin orice.

Leneşul este un bun material pentru diavol; diavolul poate să facă din el tot ce vrea, de la hoţ până la criminal.”

„Pâinea” pe care o cerem nu este doar hrană pentru trup, este și hrană pentru suflet. Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, este pâinea sufletului, hrana cea mai presus de fire. Atât de frumos spune Domnul Iisus: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.(Matei 4: 4). Când lipsește această pâine, „omul cel dinlăuntru”(Rom. 7: 32) moare și nu-și mai poate împlini „niciodată rostul său de om, pentru care fusese rânduit”. (Traian Dorz, din „Cărarea tinereții curate”)

Apoi ne mai spune Domnul Iisus ceva: „Trupul Meu cu adevărat este mâncare și Sângele Meu cu adevărat este băutură; cela ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 55, 56). Iată și cealaltă hrană a sufletului, Sfânta Euharistie. "Noi frângem o pâine care este nouă doctorie pentru a nu muri ", scrie Sfântul Ignatie al Antiohiei creștinilor din Efes, iar fr. Traian Dorz, adeverește zicând :„Cu hrana aceasta ne întreţinem viaţa şi creşterea”. „ Noi trebuie să ne hrănim zilnic şi neîncetat cu această mâncare. Mergeţi în casa creştinului de azi şi faceţi o cumpănă de cheltuieli: pentru asta a cheltuit atât şi atât… pentru dări atât şi atât… pentru încălţăminte şi haine atât şi atât… pentru tutun atât şi atât… pentru avocat atât şi atât… pentru băutură atât şi atât…dar pentru sufletul lui n-a cheltuit nici un ban…pentru „mana”, hrana cea sufletească, nimic…Mii de lei pentru cele trebuitoare… mii de lei pentru cele netrebuitoare, dar pentru o Biblie, sau o Psaltire, sau o foaie religioasă, nimic.” ( Părintele Iosif Trifa, din „Spre Canaan”). Ce am mai putea adăuga la aceste cuvinte, decât rugăciune, multă rugăciune pentru noi și semenii noștri.

„Curăţenia fiinţei noastre celei noi este Rugăciunea. Prin ea ne descărcăm sufletul. Prin ea ne limpezim privirile. Prin ea ne înlăturăm zgura”

"Rugăciunea este rodul bucuriei și al mulțumirii. Rugăciunea este alungarea întristării și a descurajării!" Așa scrie Evagrie Ponticul pentru cei de atunci și cei de astăzi! Dacă s-ar face rugăciuni cu credință, altfel ar fi lumea în care trăim! Apoi rugăciunea în care nu-ți pui inima pentru aproapele nu-i rugăciune, ci doar o formalitate. Numai la rugăciune putem să știm ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care ne pot arăta cine suntem și ce suntem.

Iată ce frumos ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, despre rugăciune: "...Ceea ce-i temelie pentru o casă, aceea-i rugăciunea pentru suflet. Toţi trebuie să punem întâi în suflete rugăciunea ca pe o rădăcină, ca pe o temelie, pe care să zidim apoi cu râvnă şi curăţia, şi blândeţea, şi dreptatea, şi grija de săraci, şi toate legile lui Hristos, pentru ca, trăind după ele, să dobândim bunătăţile cele cereşti cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă şi putere în vecii vecilor! Amin." A te rezema prin rugăciune la pieptul Domnului este o binecuvântare. “Pieptul Domnului e cunoştinţa de Dumnezeu. Cine se reazimă de el, va fi teolog” (Evagrie Ponticul) Iar Clement Alexandrinul spune despre rugăciune că este “convorbire cu Dumnezeu”

Doamne învaţă-ne să ne rugăm cum se cuvine, Te rugăm, ascultă rugăciunea noastră şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-ne calea în care să mergem, învaţă-ne ce trebuie să spunem şi cum trebuie să vorbim! Curăţeşte-ne de toate gândurile tainice, de toata răutatea ascunsă în noi şi dă-ne răspuns bun la scaunul Tău de judecată. Doamne, în mare mila Ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunile noastre!

„Iar căldura făpturii noastre celei duhovniceşti este adunarea, dragostea şi părtăşia noastră cu fraţii. Umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.”

Regăsim în aceste gânduri toată binecuvântarea lui Dumnezeu. Părtăşia cu cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, este binecuvântarea Evangheliei. Această părtăşie însă, înseamnă unitate, încurajare, dragoste ( Efeseni 2, 44-46), rugăciune neîntreruptă (Fap. Ap. 4, 29-31). Umblarea şi trăirea împreună se regăseşte în purtarea de grijă unii altora (Romani 12, 13), purtarea sarcinilor unii altora (1 Corinteni 12, 26), în ajutorul dat celor ce vestec Evanghelia (Filipeni 4, 14-16).

Pentru a rămâne în părtăşie, trebuie să nu ne abatem de la calea adevărului şi a dragostei descrisă în 1 Corinteni 13, unde ni se spune că dragostea este răbdătoare, plină de bunătate,... nu invidiază, nu se mândreşte, nu se laudă şi nu caută folosul său.

Luând aminte la aceste lucruri, constatăm cu tristeţe că uneori părtăşia este stricată, tulburată de neînţelegeri de felul celor din timpul Sf. Apostoli ( Fap. Ap. 6, 1; 15, 36-42) sau mai rele. Neînţelegerile despart, dezbină şi distrug orice fel de părtăşie. În locul unde nu este înţelegere nu este nici părtăşie.

Să ne apropiem deci mai mult de scaunul harului, de Domnul Iisus! Cu cât vom fi mai aproape de El, cu atât mai mult vom fi mai aproape unii de alţii. Să fim veghetori, statornici, iubind adevărul ca nu cumva să fim chiar noi o piatră de poticnire în calea părtăşiei. „Oricât de departe am fi noi trupește, duhovnicește să ne străduim să fim totdeauna cu frații noștri împreună. Un gând și un duh cu ei. O dragoste, o credință și o nădejde în aceeași luptă și muncă sfântă cu frații și surorile noastre. Căci împreună cu ei facem parte vie și sănătoasă din trupul lui Hristos”( Rom. 12: 5) (Traian Dorz, din „Cărarea tinereții curate”)

Slăvit să fie Domnul!