Golgota şi inima omului

Taina cea mare a mântuirii noastre sufleteşti are două puncte principale. Punctul cel dintâi şi cel mai însemnat, şi cel mai înalt este Golgota, este Jertfa Mântuitorului. Fără Jertfa Crucii nu este şi nu poate fi nici un fel de mântuire sufletească. Numai Sângele Lui ne poate curaţi de orice păcat (I Ioan 1,7).

Numai prin darurile Crucii putem dobândi mântuire, iar aceste daruri ni se dau prin lucrarea Duhului Sfânt.

Dar tot atât de însemnat este şi al doilea punct: inima omului şi darurile Crucii, care pot lucra numai acolo unde li se deschide inima omului. Faţă de noi, darurile Crucii n-au nici un preţ dacă nu le primim în inima noastră şi dacă nu le lăsăm să lucreze în inima noastră. După Golgota, în rândul al doilea, inima este centrul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti.
Spre inima noastră se îndreaptă Domnul Iisus şi Duhul Domnului. Toate predicile Mântuitorului se îndreaptă spre înlăuntrul, spre inima oamenilor. „Din belşugul inimii vorbeşte gura", zicea Mântuitorul (Matei 12, 34). Din inimă ies, ca dintr-un izvor, şi cele bune şi cele rele: cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea" (Marcu 7, 21-22).

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8).

În starea sa cea căzută şi păcătoasă, inima este un izvor otrăvit, un cuib de omizi, o peşteră de tâlhari, o magazie de răutăţi. Spre inima aceasta se îndreaptă Duhul Sfânt cu darurile Golgotei. Cu ajutorul Golgotei inima se poate face - şi trebuie să se facă - un lăcaş al Duhului Sfânt (cf. I Cor. 3, 16).

Îndreptarea noastră trebuie să pornească de aici, de la izvorul răutăţilor: de la inimă. Până nu îndreptăm acest izvor, totul este în zadar.

Fântâna otrăvită o poţi vindeca coborându-te la izvorul ei şi vindecând izvorul ei. Repararea ţevilor n-ajută nimic (cum se vede acest lucru în chipul de alături). A căuta să te îndrepţi şi să te mântuieşti fără îndreptarea inimii ar însemna ca şi când ai aştepta tămăduirea unei fântâni otrăvite de la repararea ţevilor.

Până când înlăuntrul nostru nu „se zideşte" o „inimă nouă" şi curată, toată mântuirea noastră este o spoială, o casă zidită pe nisip.

Iisus Mântuitorul mustra pe iudei tocmai pentru această spoială. Din religia lor lipsea „inima curată", lipsea duhul. Religia lor ajunsese o religie de forme goale. „Vai, vouă, fariseilor, pentru că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înlăuntru sunt pline de necurăţenie şi de răutate" (Luca 11, 39).

„Poporul acesta cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima sa departe este de Mine" - zicea Domnul Iisus (Matei 15, 8).

Sub această mustrare stă şi creştinismul de azi. Din creştinismul de azi lipseşte inima, care trebuie să fie predată Domnului Iisus, lipseşte prisosul inimii şi al duhului sau, mai bine-zis, lipseşte tocmai Hristos din inimile oamenilor de azi, de aceea s-a stins dintre oameni dragostea, mila, bunătatea şi viaţa cea curată.

Trăim un creştinism de suprafaţă, fără adâncimi în Evanghelia Mântuitorului şi în inima noastră; de aceea viaţa noastră e lipsită de dar şi de putere.

În special, noi, românii, trăim o viaţă neadâncită destul în Evanghelia Mântuitorului; trăim Evanghelia neadâncită destul în inima noastră. De aceea e biruită viaţa noastră de atâtea scăderi şi răutăţi.

Lozinca (parola) mântuirii noastre sufleteşti trebuie să fie: mai adânc în taina Golgotei şi mai adânc Domnul Iisus în inimile noastre. Să arăm mai adânc!

După Golgota, în rândul al doilea, inima e centrul vieţii şi mântuirii noastre sufleteşti. Inima noastră este cetatea pe care vrea s-o cucerească Domnul Iisus şi Duhul Domnului. Dar, pe de altă parte, şi satan îşi dă seama despre însemnătatea ce o are inima omului. Domnul Iisus bate la uşa inimii tale. Diavolul bate şi el. Stă în voia ta şi în voinţa ta să-ţi deschizi uşa inimii tale Domnului Iisus ori diavolului.

Cetatea vieţii şi mântuirii noastre este inima. De aceea, spre cetatea aceasta se îndreaptă şi Domnul şi diavolul. „Fiule, dă-mi inima ta!", zice Domnul (Pilde 23, 26). Domnului îi trebuie casa aceasta, cetatea aceasta. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 3, 20).

Părintele Iosif Trifa

din volumul „Oglinda inimii omului”