MEŞTEŞUGUL MULŢUMIRII

-->

„Veseleşte-ţi sufletul tău şi-ţi mângâie inima ta şi departe de la tine goneşte întristarea că pe mulţi i-a omorât întristarea şi nu este folos în ea” (Isus Sirah)

De dimineaţa şi până seara avem de înfruntat tot felul de probleme dintre cele mai variate şi nedorite. Suntem luaţi cu asalt de invidie, gelozie, evenimente neplăcute iar toate aceste lucruri pe care le întâmpinăm creează în noi deprimarea, întristarea, anxietatea, tulburarea, de toate felurile şi nuanţele. Căutăm de multe ori ca să depăşim aceste stări şi cât n-am da noi ca să dăm o altă întorsătură vieţii noastre şi să facem cumva pentru a şterge din memorie toate amintirile care ne chinuie?! Dar viaţa merge înainte şi fapte din trecut se răsfrâng în prezent şi în viitor.

Pentru a depăşi aceste stări şi a statornici starea de mulţumire nu trebuie să ne concentrăm atenţia atât înafara noastră cât în interiorul nostru. Nu atât realităţile din afara noastră ne fac mulţumiţi sau nemulţumiţi, cât mai cu seama mentalitatea cu care le întâmpinăm. Adeseori, oamenii care au prosperitate materială, au toate motivele fireşti şi naturale ca să fie mulţumiţi, nu sunt mulţumiţi. Noi ştim că cei care consumă cele mai multe droguri sunt oamenii cu posibilităţi materiale foarte mari, sunt starurile, vedetele, oamenii din lumea artistică.

Iar persoanele care au credinţă, au smerenie, umilinţă şi se încred în Dumnezeu trec peste toate problemele vieţii pentru că aud în sufletul lor cântecul mulţumirii. Aşa cum frumos spune un imnograf: „Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului tău. Împrejur e vreme rea, groază şi urlet şi vijelie, dar în sufletul lui e pace şi lumină. Acolo e Hristos şi inima cântă.”

În cartea „Prietenul tinereţii mele”, fratele Traian Dorz are o mărturie elocventă în această direcţie: „Deşi casa-mi este goală, curtea cu spini, aşternutul rece, masa goală, vasul uscat, grădina dezgrădită, numele ocolit, uliţa ocolită şi amintirile rămăşite, ca o casă devastată, tot sufletul meu trăieşte acum, între ele, o sărbătoare cerească”.

Aşa de greu ne regăsim la acest nivel de vieţuire creştină. Privind deseori în inima nostră nu vedem acolo mulţumire, pace, odihnă. Ştiţi de ce? Pentru că, de multe ori, ne creăm cu mintea noastră o lume, ne creăm nişte idei, nişte principii fixe la care ţinem forte mult. Şi dacă nu se întâmplă cum vrei noi, atunci ne împresoară întristarea, neliniştea, tulburarea. Atunci când vedem că cei din jurul nostru nu percutează la năzuinţele noastre, la preferinţele noastre, atunci ne îngrijorăm, ne întristăm cu o întristarea care nu e după voia lui Dumnezeu. Pacea noastră este risipită, este împrăştiată, este bulversată şi realmente este trecută pe undeva pe nicăieri … Viaţa nu se desfăşoară aşa cum vrem noi, ci aşa cum vrea Dumnezeu şi cum o condiţionează cei din jurul nostru. De aceea, pentru ca în astfel de stări s-avem mulţumire, este foarte important să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea umilinţa şi smerenia, condiţiile esenţiale pentru ca să avem mulţumire în suflet.

Despre aceasta spune Sf. Siloan Atonitul: „Oamenii nu învaţă smerenia şi din pricina mândrei lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi astfel lumea întreagă este cufundată în suferinţă”. Dumnezeu pentru a ne umili, ne lasă pradă întristării, ne lasă să vedem ce putem face cu propriile noastre puteri. Dacă atunci când ne simţim victima acestor stări rele, recunoaştem neputinţa noastră şi ne smerim în faţa lui Dumnezeu, atunci El ne descătuşează.

Smerenia este altceva decât sentimentul înfrângerii, ea este altceva decât laşitatea. Atunci când omul nu este mulţumit cu o situaţie, smerenia luptă, iar atunci când el nu mai poate lupta, smerenia nu dă voie desnădejdii şi întristării să se strecoare în suflet. Smerenia este cărarea prin care „facă-se voia Ta” străbate ca un cântec odihnitor şi liniştit în mintea şi inima nostră.

Când văd că „bunătăţile lui Dumnezeu... se înnoiesc în fiecare dimineaţă” (Plângeri 3, 22-23), când pe atâtea căi mi se arată că „toate făgăduinţele lui Dumnezeu în El sunt da” (II Cor 1, 20) oare de ce în inima mea împietrită nu se naşte mulţumirea? Dacă ştiu că Dumnezeu m-a dus din nefiinţă, la existenţă, că toate făpturile din lume le-a făcut pentru mine, că mi-a hărăzit viaţa veşnică, Împărăţia cea gătită Sfinţilor şi pe când eram duşman cu El, Fiul Său a murit pentru mine, de ce oare în suflet nu se naşte mulţumirea?!

Simţim uneori că fără de veste vine în noi mulţumirea ca o adiere cerească, pe care nimeni din lumea aceasta nu ne-o poate da. Mulţumirea, mai înainte de a fi mulţumire pentru darurile lui Dumnezeu, este mulţumire pentru Dumnezeu. Dacă darurile lui Dumnezeu nasc mulţumire, cu atât mai mult Dumnezeu Care S-a dăruit nouă, ar trebui să nască în noi starea de mulţumire.

Ştim cât de mâhnit a rămas Mântuitorul când i-a tămăduit pe cei 10 leproşi şi numai unul s-a întors să-i mulţumească pentru binefacerea primită. Duşmanii mulţumirii, în primul rând sunt mândria, ambiţiile de proastă calitate, aroganţa şi dispreţul faţă aproapele. „Pentru a fi apreciat – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – mai întâi trebuie să apreciez“.

Georgeos Barbarin în cartea sa, Iisus Hristos, prietenul nostru în clipele de grea încercare spune că, omul credincios, omul vesel, omul prietenos este înconjurat de oglinzi şi dacă el are aceste manifestări, din toate părţile, i se răspunde cu aceeaşi atitudine.

Avem posibilitatea să ne asumăm o mentalitate nouă, superioară, cu care să întâmpinăm cu seninătate, cu bucurie, linişte şi mulţumire toate evenimentele vieţii.

Vasilică Nica