26 ianuarie: între fascinația copilăriei și adevărul istoriei

 

o reflecție matură, scrisă din perspectiva celui care

și‑a trăit copilăria și adolescența sub regimul Ceaușescu

 
Astăzi, 26 ianuarie, ziua care altădată era împodobită cu lozinci și obligații, se așază în calendar ca o simplă dată de iarnă. Dar pentru mine, născut cu câteva luni înainte ca Nicolae Ceaușescu să fie înscăunat, această zi nu trece niciodată cu totul neobservată. Ea deschide un sertar al memoriei în care se amestecă lumini și umbre, construcții uriașe și lipsuri apăsătoare, speranțe naive și frici adânci.
 
Am crescut într-o lume în care se construia mult. Metroul, Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Biblioteca Naţională, Casa Radio, Casa Poporului, marile uzine, cartierele noi - toate acestea dădeau impresia unei țări care se ridică, care vrea să fie modernă, care vrea să arate lumii că poate. Pentru un copil, aceste lucruri aveau ceva fascinant. Era o energie a începuturilor, o senzație că România se transformă sub ochii noștri.

„Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei. ”

 Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer senin ca ziua. El venise din ţarină, şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte părţi. Ce s-a gândit el? „Ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine”, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea – cum zice ţăranul –, a luat o copiliţă numai trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-său cu căruţa totdeauna.

 – Tătăică, mă iei cu căruţa? 

– Te iau! 

Dar mă-sa a zis: 

– Stăi acasă!

– Nu! şi a început a plânge copila. 

– Dă-i drumul! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. 

DE BOBOTEAZĂ, SFÂNTUL CUVIOS PORFIRIE KAVSOKALIVITUL LA O CASĂ DE TOLERANȚĂ !

Băteam la ușile apartamentelor, îmi deschideau intram și începeam să când:

 „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”.

Pe acea stradă, Mezonos, văd o ușă de fier. Exista și o curte cu mandarini, portocali… 

Părea o casă arătoasă, cu scări interioare. Era o casă cu etaj. Avea și intrare la subsol. Am urcat scările, am bătut la ușă și a venit o doamnă să-mi deschidă. Din obișnuință, am intrat și am început: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne…”

Notă de lectură – „Balsamul din cuvinte” de Maria Luca

 

Cartea „Balsamul din cuvinte” de Maria Luca, apărută la Casa de Editură Exclusiv, Vulcan, 2024, nu este doar un volum de poezie creștină, este o reală experiență interioară. Citind-o, nu simți doar ritmul versurilor, simți că intri într-un spațiu de liniște, de meditație și de apropiere de Dumnezeu. Autoarea scrie cu sinceritate și delicatețe, cu o credință care nu obligă, dar care se oferă ca lumină și alinare.

 

Poemele d-nei Mariei Luca ating profund sufletul: vorbesc despre dorul de Dumnezeu, recunoștință, fragilitate și nădejde. Fiecare text pare o oprire pe un drum duhovnicesc pe care îl simți și al tău.

 

 „A mai trecut o iarnă” (pag. 5)

„A mai trecut o iarnă peste noi / Și câte vor mai trece, cine știe? / Au fost zăpezi ce-n suflete ne-au nins / Și timp a fost de har și bucurie…”

Despre prietenie, așa cum încă mai cred în ea

 

Prietenia nu se vede mereu în gesturi spectaculoase, ci în felul acela liniștit în care știi că poți conta pe cineva.
 
De multe ori, cei dragi nu pot schimba nimic din ceea ce trăim, nu pot muta obstacolele, nu pot vindeca instant dureri. Dar simpla lor prezență așază ceva în noi. Ne ajută să respirăm, să nu ne simțim pierduți, să avem curaj să mergem mai departe. Asta, cred eu, este una dintre cele mai mari puteri ale prieteniei.
 
Și dacă e ceva ce mă uimește mereu, este felul în care prietenii adevărați se bucură pentru tine ca și cum bucuria ta le-ar aparține din naștere. Acea clipă în care fericirea ta le luminează chipul este, cred, una dintre cele mai curate dovezi că dragostea prieteniei nu se măsoară în vorbe, ci în felul în care inimile bat la fel.

Anul 2026 și Copilul din noi

Încep această seară având pe buze şi pe suflet câteva versuri din "Poiana primei amintiri" de Nicolae Labiş, ce m-au lasat fără comentarii....

"Revăd din nou poiana primei amintiri -

Copilul care am fost eu spre mine vine,

Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...

- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"

Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.