Sf. Anastasie si Biblia furată

 Abatele Anastasie avea o carte din pergament fin care valora 20 pence şi care conţinea textele integrale din Vechiul şi Noul Testament. Într-o zi, un călugăr oarecare îl vizitează şi, văzând cartea, o fură. Astfel, în acea zi, când trebui să citească din Scriptură, Anastase constată că Biblia dispăruse şi înţelese imediat că acel care o luase nu putea fi decât călugărul. Dar nu îl chemă de teama că la păcatul furtului s-ar mai putea adăuga cel al minciunii.

Călugărul merse în oraş să vândă cartea. Cerea 18 pence pe ea. Cumpărătorul spuse:

Călătorul

Într-un castel frumos care astăzi e numai ruină, locuia un om bogat. El cheltui mulţi bani pentru a-şi împodobi castelul său, dar faţă de cei săraci nu se prea milostivea.

Odată veni la el la castel un biet călător şi îi ceru culcuş peste noapte. Bogatul, semeţ, îl respinge şi îi zice:

– Acest castel nu-i han.

Călătorul răspunde:

– Daţi-mi voie să vă pun trei întrebări şi apoi voi pleca.

Bogatul zise:

Ai numărat vreodată clipele? Când? De ce?

O, de câte ori am făcut lucrul acesta, trăgând aer adânc în piept până simţeam că o să-mi explodeze plămânii, sau închizând ochii pentru a mă desprinde de tot ceea ce ţinea de lume!

Recent, am trecut printr-o astfel de stare, eram atât de liniştit, timpul parcă stătea în loc. Liniştea aceasta se pare că îmi era zugrăvită şi pe chip, deoarece cineva m-a şi întrebat la un moment dat: " Ce-i cu tine, eşti atât de zâmbitor!?" Nu i-am răspuns atunci, îi răspund acum: “Zâmbeam, pentru că număram clipele fericite petrecute cu El!” ...nu acelaş lucru l-am citit şi eu pe chipurile unora de lângă mine...pentru ei, clipele erau grele. Oare de ce ne sunt clipele grele, dacă nu de nepăsare?

Poetul şi tâlharul

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri.

Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână.

Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!

 Acest mare stareţ (n.n. Cuviosul Irodion de la Lainici) se învrednicise şi de darul mai înainte-vederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare.

Odată, o femeie i-a adus, după obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Iar Cuviosul i-a răspuns:
— Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!
— Ba nu, părinte – a zis femeia – , de la capra mea este.
— Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!
Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai drăcuit.

Extras din Patericul românesc – Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria.

BALADA SFÂNTULUICONSTANTIN BRÂNCOVEANU*

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

-Dragii mei, coconi iubiţi!

Lăsaţi somnul, vă treziţi,

Armele vi le gătiţi,

Că pe noi ne-a-nconjurat

Paşa cel neîmpăcat,[1]

Ieniceri cu tunuri mari

Ce sparg ziduri cât de tari!

Importanței discernământului și clarității în alegerea liderilor noștri.

 

Viziunea în Alegeri: Discernământ și Claritate

 

În Evanghelia după Ioan, ce se va citi în duminica alegerilor, vindecarea orbului de către Iisus nu este doar o minune fizică, ci și o metaforă pentru iluminarea duhovnicească. Orbul, odată vindecat, nu doar că vede lumea într-un mod nou, dar își recunoaște și salvatorul. Acest act de recunoaștere necesită o viziune clară, nu doar a ochilor, ci și a inimii și a minții.

 

Într-un sens similar, alegerile de duminica viitoare necesită o viziune clară din partea electoratului. Nu este suficient să vedem candidații și promisiunile lor, trebuie să discernem intențiile și capacitățile lor reale. Alegerea corectă necesită o înțelegere profundă a valorilor și a direcției în care dorim să ne conducă liderii aleși.

 

Claritatea Viziunii: Dincolo de Minuni

 

Așteptarea unei minuni pentru a face o alegere corectă poate fi o metaforă pentru dorința de a avea o soluție simplă la o problemă complexă. În realitate, alegerea corectă necesită efort și angajament. Trebuie să ne informăm, să cântărim opțiunile și să ne implicăm activ în procesul democratic.

ACUM și ASTĂZI

 Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.

Nu l-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.

Învierea lui Hristos - biruința iubirii răstignite

Sfintele Evanghelii ni-L prezintă pe Domnul Iisus ca pe cel mai mare binefacator al omenirii. Iubirea Lui este desăvârşită pentru că a însoţit suferinţa omenească până la iad, până pe tărâmul morţii şi al desnădejdii, iar de aici a croit pentru toţi oamenii cale către cer.

Iisus a luat asupra Sa toate durerile noastre pentru că le-a cunoscut pe ele şi ne-a iubit pe noi.

Suferinţele Domnului sunt o sinteza a suferinţei întregii omeniri de o densitate şi intensitate necunoscute de nici un muritor.Nici un evanghelist nu încearcă să explice suferinţele spirituale ale lui Iisus din Ghetsimani, care erau atât de puternice încât s-au materializat în "picaturi de sânge care cadeau pe pământ".Nici pe cele de pe Golgota care au zdruncinat temeliile lumii.Aici sunt concentrate toate durerile omenirii de până la El şi de după El.Le-a suferit pe toate pentru ca le-a cunoscut pe toate potrivit axiomei:”o conştiinţă mare este o suferinţă mare”. Fiind iubire necuprinsă şi necunoscută de noi şi suferinţa Lui este necuprinsă si necunoscută.

Mântuitorul ca ziarist sau misiunea presei creştine

«Ciudat!»... vor exclama mulţi citind acest titlu. «Pe vremea lui Hristos nu existau gazete şi după câte ştim el nu s'a îndeletnicit cu scrisul fără numai o singură dată şi atunci pe nisip».

Nici noi nu avem altă părere. Poate, aceasta este una din puţinele chestiuni în care suntem de acord fără rezervă cu criticii şi tăgăduitorii de meserie, gata oricând să facă obiecţii şi să producă desminţiri.

Şi totuşi Mântuitorul ca ziarist este o imagine plastică, sugestivă şi de o vitală actualitate.

Care contimporan, deprins să interpreteze multiplele şi tumultuoasele privelişti ale vieţii prin criteriile lăuntrice ale conştiinţei morale, nu a ajuns la tragica încheiere, că în lume există păcatul şi ceeace e mai înspăimântător, că acest păcat creşte aproape în progresie geometrică anulând în fiinţa omului simţul misterului adecă percepţiunea realităţilor nevăzute.

O CRONICĂ INEDITĂ - la poezia "Păstrăm idei..." de Camelia Ardelean

 

Păstrăm idei...
(dedicată tuturor poetilor)

Păstrăm idei în stive, sub teama de rebuturi,
Cutia craniană se scutură de praf,
Cu paloșe din slove, adesea fără scuturi,
Dăm timpului din urmă un mic autograf.

Simtirea ne zvâcneşte, aleargă ca o ciută,
Un suflet apostatic se vinde uneori;
Vizând eternitatea, menirea revolută,
Planăm ades alături de vulturi sau de ciori.

Clădim, din slăbiciune şi lacrimi, stăvilare,
În piepturi ni se zbate o inimă de rac,
La rendez-vous cu muza, per pedes ori călare,
Pornim, cuprinşi de patimi, un nou contraatac.

În zbor cameleonic, cu cerul sub axilă,
Tâşneşte poezia, dansând pe nori, nubilă...

de Camelia Ardelean 
din vol. "La margine de curcubeu"

O discuție amicală cu Inteligenţa Artificială - (19.04.2024)

 Sorin Micuţiu: Știu că îți plac poeziile și îți propun să dicutăm puțin pe marginea poeziei de mai sus.

Inteligenţa Artificială (AI): "Păstrăm idei..." de Camelia Ardelean, din volumul "La margine de curcubeu", este o meditație lirică asupra procesului creativ și a naturii efemere a vieții și a artei. În această operă, poetul reflectă asupra modului în care ideile sunt păstrate și adesea ascunse sub frica de a fi respinse sau considerate inutile ("sub teama de rebuturi"). "Cutia craniană" care "se scutură de praf" sugerează o reînnoire a gândirii și o eliberare de constrângerile vechi. Versurile vorbesc despre lupta cu timpul și despre efortul de a lăsa o amprentă durabilă ("un mic autograf") în ciuda trecerii neîndurătoare a acestuia. Există o tensiune între dorința de eternitate și realitatea efemeră a existenței, ilustrată prin imagini puternice ale naturii și ale luptei interioare ("Simţirea ne zvâcnește, aleargă ca o ciută"). Poeta folosește metafore pentru a descrie emoțiile intense și conflictele interioare ("o inimă de rac"), precum și întâlnirea cu inspirația ("rendez-vous cu muza"). Finalul poeziei, cu imaginea poeziei "dansând pe nori, nubilă", evocă libertatea și transformarea care vin odată cu actul creației artistice. În esență, poezia este o celebrare a puterii artei de a transcende limitele umane și de a atinge un nivel de expresie aproape divin, chiar și în fața adversităților și a incertitudinii vieții. Este o odă adusă tuturor poeților și, prin extensie, tuturor creatorilor de artă, care continuă să creeze în ciuda tuturor provocărilor.

SĂ NU-MI UIT DATORIA

 

Să nu-mi uit datoria
ce mi-am legat-o eu,
cât ţine noaptea asta
şi drumu-acesta greu;
măsura ei cinstită
mereu s-o am în gând,
nici mai puţin lăsându-i
şi nici mai mult, trecând.

Să nu ies niciodată
din drumul înţelept,
din toate să dau partea
oricui precum e drept;
ce-i trecător în mine
să-l dau cui l-am vândut,
cu inima durută
şi sufletul tăcut.

Dar ce-i ceresc în mine,
cu legământul pus,
să-l dau pe totdeauna
şi numai lui Iisus.
Dă-mi, Doamne-a Ta lumină
şi dă-mi puterea cea
de care am nevoie
în starea asta grea...

Cântările Căinţei / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008

Când cade un cal – toți sar să-l ridice dar când cade un om – cine sare să-l ajute?

 

Zilele trecute am văzut un cal ce căzuse pe lunecușul străzii. Mulțime de oameni se strânsese în jurul animalului căzut și toți ajutau la ridicarea lui. Un lucru frumos este acesta. Când cade un dobitoc, toți ajută la ridicarea lui.

Eu însă m-am gândit în mine, ce bine ar fi dacă s-ar petrece acest lucru și între oameni. Ce bine ar fi dacă oamenii ar sari să ajute și pe semenul lor ce cade. Căci și omul cade, în atâtea și atâtea feluri. Cade și trupește și sufletește. E plină lumea de oameni căzuți, dar cine sare în ajutorul lor?

Eu de câteori merg pe stradă, îmi vine să plâng văzând atâția oameni pe care și fața lor îi trădează că sunt căzuți și decazuți. Câți dintre ei nu s-ar putea ridica dacă s-ar apropia cineva de ei cu cuvântul cel dulce al evangheliei; cu ajutorul sufletesc și trupesc. Câți dintre ei nu se află prin spitale, temnițe etc. - cine merge să-i ridice? Câți căzuți nu s-ar putea ridica mergând la ei cu ajutor sufletesc și trupesc.

Ciobirea

 ciobirea

de Ruben Bucoiu

cana mea cu rana ei

este foarte frumoasă

colega mea zice s-o arunc

că-i urâtă..

– cum să beau dintr-o cană ciobită –

dar dacă frumusețea este în ochiul privitorului

a bea din rana ei

este o oblojire

*  *  *

L-am întâlnit pe Ruben, de două ori anul acesta, de fiecare dată, poezia a fost cea care n-a adus în acelaș loc. Am început să citesc de câteva zile de pe blogul său personal și recunosc m-am regăsit în felul său de a scrie. Deocamdată scriu doar atât despre omul Ruben, cu siguranță că o să mai am ocazia de al cunoaște mai mult, simt că este un om cu inima largă.

Citind și recitind versurile de mai sus, nu am putut să nu mă duc cu gândul la o frumoasă relatare din Vechiul Testament.
„nu pot să fac şi Eu cu voi, ca olarul acesta, zice Domnul?
Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna Mea, casa lui Israel!!” (Ieremia 18:4-5)

MUSTRAREA INVINGE DAR NU CONVINGE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Părintele Arsenie Papacioc mereu spunea că „mustrarea învinge (uneori) dar nu convinge” și ca atare singura modalitate de a reuși să îndreptăm pe cineva este rugăciunea pentru el și dragostea sinceră. Se întâmplă că omul mândru să fie și aspru și de aceea toată dojana pe care o aduce cuiva nu este făcută în spiritul creștin autentic. Părintele Porfirie Bairaktaris în cartea sa Antologie de Sfaturi și Îndrumări ne pune înainte un mod de înțelegere al lucrurilor:

Un priten mi-a mărturisit că suferea din cauza purtării aspre a șefilor săi. Acest lucru amenința să-l umilească și să dea impresii gerșite despre caracterul său. Bătrânul l-a primit, a pus lucrurile la punct și i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:

S-au temut că se vindecă

Istoria păstrează o mult-grăitoare întâmplare:

Pe la anul 1754, se făcu în Franţa o mare procesiune cu moaştele făcătoare de minuni ale unui sfânt.
Mulţime mare de popor se strânse cu acest prilej.
Venise şi o mulţime de bolnavi şi cerşetori.

Doi ologi cerşeau la un capăt de drum.
-Să aveţi credinţă tare! - le ziseră trecătorii. În curând vor trece pe aici moaştele Sfântului şi, de veţi avea credinţă,vă veţi tămădui.
-Frate! - se înţeleseră atunci ologii. De noi nu va fi bine cu moaştele alea... S-ar putea întâmpla să ne tămăduim; şi atunci cine ne va mai da nouă bani?!... Va trebui să ne apucăm iarăşi de lucru! Hai să o ştergem de aici!...

Iată ce mare răspundere are mama!

O mărturie din închisorile comuniste relatată de Poetul Traian Dorz.

13 martie 1959 Traian Dorz este arestat din gara Călanu Mic și confiscată casa de la Sânicoară .. tot atunci au fost arestați și frații de la Sebeș, Craiova, Timișoara, Galați, Suceava...

*  *  *

”...În ziua aceea, gardian de serviciu pe sală era unul mai cumsecade. (Pentru că şi acolo puteau fi oameni cumsecade. Am cunoscut mulţi. Dumnezeu le va răsplăti odată tuturor acestora, pentru că mult ne-am rugat pentru acei gardieni care acolo, unde era atâta răutate şi suferinţă, ei, fără să-şi calce îndatoririle lor, au fost totuşi oameni, purtându-se omeneşte, şi nu ca alţii, drăceşte, cu acei pe care îi supravegheau...)

Deci în ziua aceea era de serviciu pe sală un tânăr gardian – om cumsecade. Se potrivise să rămână mai multă mâncare de pe celelalte coridoare.

Ştii tu oare, fiule?

 De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?

Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?

Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?

Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?

Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

„Îmi deschid palmele către cer...”

 

La cei 40 de ani (50 acum ) privesc în copilăria mea...Ecouri plăcute mă ajung din urmă.

Parcă mai ieri alergam după fluturaşi, parcă mai ieri număram frunzele ce se desprindeau de pe ramuri, comparându-le cu anii noştri și așteptând iarna ca pe o odihnă între două vieți.

Odată cu trecerea anilor, începem să vedem iernile altfel, prin ochi de copii; ei încă nu simt iernile din sufletele părinţilor lor.

Deseori retrăiesc copilăria fiindcă a fost altfel, și, cu paşi timizi şi privirea plină de melancolie, merg uşor prin proaspătul strat alb.  Mă simt neputincios. Un fulg mi se opreşte jucăuş pe mână.

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard... Simțăminte de copil și gânduri de om matur se învălmășesc...

 

MAMĂ!

 

Mamă!

Nici una din năzuințele tale nu este atât de curată, de sfântă, de binecuvântată, ca aceea de a-ți crește copiii spre slava lui Dumnezeu.

Mamă!

Cerul întreg te va binecuvânta dacă te predai în slujba Domnului, pentru ca ceea ce ai în mână, copiii tăi, să devină și ei la rândul lor, copii ai lui Dumnezeu.

Mamă!

Când tu ți-ai dăruit viața Domnului Hristos devii un misionar în familia ta. Ești purtătoarea luminii, a credinței, a nădejdii și dragostei, ești solul cerului pentru căminul tău, ca să conduci pe toți ai tăi spre cetatea Domnului.

Nemurirea…

 

Nemurirea,
de când ştim,
ne-am trezit că ne-o suim
rost cinstit să-nveşnicim.
 
Plug cu boi
în brazde râu
ne-a dat holde până-n brâu
şi-a ţinut ţara de grâu.
 
Baci
cu şubele de lână
ne-au mânat turmele-n stână
şi-au făcut ţara stăpână.
 
Mărgineni
sunând tilinci,
cu suman şi cu opinci,
ne-au dus munţilor juninci.
 
Moţi
cu cercuri şi ciubare
ne-au purtat din zare-n zare
doinele nemuritoare.

3 martie. Ziua Mondială a Scriitorilor

 În fiecare an, pe 3 martie, se aniversează Ziua Mondială a Scriitorilor. Poeți, eseiști, nuveliști, dramaturgi, critici literari, istorici și jurnaliști de pretutindeni sunt amintiți și apreciați pentru rolul în dezvoltarea literaturii și a culturii la nivel mondial

 

Câteva date mai de seama din viata Preotului Iosif Trifa 

• 1888, luna martie, ziua 3 – se naşte în satul Certege, jud. Turda,[1]din părinţii Dimitrie şi Ana, fiul Iosif, al patrulea dintre cei şase fii ai lor;
• 1895, la 7 ani – începe şcoala de patru clase din satul natal;1900 – începe gimnaziul la Beiuş;
• 1907 – începe cursurile la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu;
• 1910 – este numit învăţător în comuna Vidra de Sus, azi, Avram Iancu;
• 1911 – se căsătoreşte cu Iuliana, din neamul lui Avram Iancu, nepoată de frate a acestuia. Este hirotonit preot în Vidra;
• 1912 – are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor;

Căderea din smerenie

Omul a ieşit din mâna lui Dumnezeu fără nici un defect sau cusur, fără nici un fel de lipsuri sau imperfecţiuni. Dumnezeu nu putea crea răul. Şi pentru că omul este coroana Creaţiei, Dumnezeu a creat pentru el grădina Edenului. Eden înseamnă fericire (cf. Facere 2, 8-9).

Pus în această grădina a fericirii, omul era stăpân peste toate şi, prin ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu, putea deveni, cu timpul, nemuritor. Limitarea făcută de Dumnezeu cu privire la cei doi pomi, din care omul nu avea voie să mănânce, nu atinge cu nimic perfecţiunea virtuală a omului, căci "pomul cunoştinţei a fost o încercare, o ispitire şi un exerciţiu al ascultării omului" (Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica - trad. D. Fecioru).

Dacă omul ar fi trecut ecest "exerciţiu" şi ar fi rămas în slava ce i s-a rânduit de Dumnezeu, dacă ar fi rămas în smerenie, n-ar fi avut o falsă măreţie, ci una adevărată. Însă omul s-a lăsat amăgit de diavol şi dorind să fie mai mare decât era, a pierdut şi ce avea şi ceea ce putea avea.

CETĂŢI ŞI LANŢURI - 239 de ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan.

- La 28 februarie 1785, Horea și Cloșca, conducători ai răscoalei din Transilvania, erau executați prin frângerea pe roată pe platoul "La furci" din Alba Iulia; Crișan se spânzurase în închisoare. Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, din 1784, a fost cea mai importantă ridicare la luptă a populației românești din acea perioadă.

Cetăţile ne vorbesc despre asupritori, lanţurile ne vorbesc despre asupriţi… Şi unele şi altele au fost inventate de marii tirani ai vremii: cetăţile pentru stăpâni, iar lanţurile pentru robi.

Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.

Ce siguranţă şi trufie dovedeşte ea că aveau atunci tiranii şi lacomii ei stăpâni! Ce veşnică li se părea lor că le va fi domnia în ea! Şi cum i-a prăbuşit Dumnezeu pe veşnicie când li s-a umplut măsura nedreptăţilor – şi n-au mai trebuit răbdaţi!

Dintre cele patru porţi mari pe care le avea la început, au mai rămas până astăzi trei. Deasupra celei de a treia porţi – cea din imaginea de mai sus – se mai poate vedea şi astăzi celula întunecată, fioroasă şi îngustă, cu butucii ei de fier şi cu lanţurile groase, în care a zăcut legat de mâini şi de picioare, cu obezi nituite cu ciocanul pe nicovală, două luni de iarnă geroasă, din decembrie 1784 până în februarie 1785, martirul Horea; şi în alt loc cei doi soţi ai săi, Cloşca şi Crişan.

O poezie cât o predică, o adevărată descărcare sufletească!

 

 Eu n-am vrut

Eu n-am vrut să scriu versuri,
poeme şi cântări
ce gâdilă urechea
şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare,
am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate,
din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire
cu număr nesfârşit
din fiecare carte
să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet
şi braţ nebiruit
pornind să spargă încă
o linie duşmană. 

Viaţa este o sursă de bucurie

Ce nu face omul pentru viaţa lui atunci când este în pericol?!

În Vechilul Testament, în cartea Iona, găsim o relatare despre o corabie ce a fost surprinsă de furtună pe mare. Corăbierii, când au văzut pericolul, s-au înfricoşat şi au strigat fiecare la dumnezeul lui. Mai târziu, ei au strigat într-un glas către Adevăratul Dumnezeu - Dumnezeul lui Iona - ca Acesta să aibă milă de ei, pentru ca să nu piară. În disperarea lor de a nu pieri, ei au aruncat în mare încărcătura din corabie, spre a o face mai uşoară. La fel au făcut şi marinarii descrişi în Faptele Apostolilor, cap. 17, 13-44.

Din aceste relatări, reiese clar cât de preţioasă este viaţa. Fără de ea nu putem face nimic. Marinarii au început să-şi sacrifice bunurile materiale în efortul de a-şi salva viaţa. Pe acelea le putem înlocui, dar viaţa, nu.

Trezeşte-ne, Doamne, să nu cădem de frig

 Cine vrea să împrăştie căldură, trebuie să rezite mai întâi frigului!

De ce sunt atât de mult iubiţi ghioceii, doar pentru că sunt vestitorii primăverii?

Nu numai, ci şi pentru faptul că au învins frigul, au crezut în primăvară.
"Întâi să fim, apoi să facem!", spune fr. Traian Dorz, haideţi să fim şi noi printre acei ghiocei care vestesc primăvara duhovnicească!

E încă iarnă afară, dar în suflet se arată zorii unei minunate şi prietenoase feţe ale iubirii. Binecuvântat să fie Dumnezeul nostru, Care ne-a înflăcărat şi în iarna aceasta, cu atâta dragoste, cu atâtea fericite gânduri de dor şi biruinţă... A fost ger în iarna aceasta, l-am biruit, rămânem însă suflând în mâinile credinţei care se tot răceşte... Nu, să nu ne fie frică de iarna de afară, să ne temem de iarna din noi. Ce grozavă este o astfel de iarnă! Şi ce prăpăd face viscolul ei acolo unde stăpâneşte!

Poetul Traian Dorz despre Poetul Mihai Eminescu

 

În fiecare an, pe data de 15 ianuarie, Mihai Eminescu, „Luceafărul poeziei românești” ajunge la inimile celor care îl omagiază. 

Anul acesta se împlinesc 174 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, iată mai jos câteva gânduri ale psalmistului Golgotei, poetul şi scriitorul creştin Traian DORZ (1914 - 1989), scrise, veți vedea și simți, cu atâta admirație și recunoștință pentru Mihai Eminescu, poet naţional şi universal:

 

"Şi fiindcă tot eram aici, foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, am mers să-l mai vedem.

Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.

– Ce-i aducem noi acestui suflet mare, am zis eu, dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată? Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.

Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi la jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate, am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta."

( Traian DORZ, din "Istoria unei jertfe" , vol. IV /Anii 1976 – 1988, pag.475, - Sibiu: Oastea Domnului)

Anul Nou și Copilul din noi

Încep această seară având pe buze şi pe suflet câteva versuri din "Poiana primei amintiri" de Nicolae Labiş, ce m-au lasat fără comentarii....

"Revăd din nou poiana primei amintiri -

Copilul care am fost eu spre mine vine,

Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...

- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?"

Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.

SF. IOAN BOTEZĂTORUL ŞI „IONII” DE AZI

 

E timpul sărbătorilor de iarnă. Sau, mai bine zis, e timpul petrecerilor de iarnă, căci, începând de la Crăciun, petrecerile se ţin lanţ.

Acum, pe la Anul nou şi Botez, este mai ales timpul când tot creştinul cu „ceva dare de mână” ţine să-i tragă câte un chef. Acum iarna este, mai ales, timpul când se îmbată oamenii de „ziua numelui”.

Au început-o „Nicolaii” cu Sf. Nicolae, au venit apoi „Vasilii” la Anul Nou şi pe urmă vine grosul „Ionilor” din ziua a doua de Botez.

Vai ce păgânătate şi batjocură este aceasta! Despre nici un sfânt nu spune Sf. Scriptură că ar fi fost iubitor de chefuri şi beţii – iar cei ce poartă numele lor, „Nicolai”, „Ionii”, „VasiIii” etc. se îmbată în numele lor.