Munca este rugăciunea mâinilor

Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: „Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: „munca este rugăciunea mâinilor”.

Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esenţială din Pateric. Să nu te ţii numai de muncă, ci este cel mai bine să faci şi din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de mântuire, valoare aducătoare de mântuire muncii pe care o prestezi, pe care şi prin care te disciplinezi lăuntric.

La mine vin oameni la spovedit şi îi întreb dacă se roagă dimineaţa şi seara, şi-mi zic: „Părinte, dimineaţa-s grăbit şi seara-s ostenit”. Şi aşa este, e o realitate. De ce? Pentru că omul nu găseşte timp, nu işi proporţionează lucrurile în aşa fel încât să aibă timp şi pentru Dumnezeu. E adevărat că sunt oameni care nu pot să-şi găsească timp, de exemplu oamenii de la ţară, care lucrează toată ziua, de dimineaţa până seara, cum se zice „zi-lumină”. Sigur că nu se mai pot angaja la rugăciune cu un program mai întins şi cu citiri din cărţile de rugăciuni şi nu putem avea pretenţia să-şi facă un program asemănător cu al călugărilor. Însă altceva putem să facem, şi anume, să-i îndemnăm ca lucrul pe care-l fac, munca pe care o prestează, să o facă cu gândul la Dumnezeu şi să le fie ca un fel de rugăciune.

În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului Ioan Casian intitulată Despre cele opt gânduri ale răutăţii, şi acolo, în al şaselea cuvânt, „Despre trândăvie”, se spune că cineva care munceşte, de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptaţi de o mulţime nenumărată de draci şi că e mai uşor să te lupţi cu unul decât cu mulţi.

Mi-e cam ruşine când dau mâna cu un om cu mâinile bătătorite, că n-am şi eu mâinile bătătorite, că tare mi-aş dori aşa ceva. Adică mi-aş dori să fiu, să mă pot încadra într-o muncă din aceasta, care face bătături. Mai glumesc eu câteodată şi zic că bătăturile mele sunt la minte.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 92-93)