EU SUNT, NU VĂ TEMEŢI!

„Dar Iisus le-a zis: «Eu sunt, nu vă temeţi!»“ (Ioan 6, 20)

Domnul S-a numit El Însuşi: «Eu sunt Cel ce Sunt», «Cel ce Este», « Cel ce Va Fi» (Apoc. 1, 8 etc.), pentru ca totdeauna, în toate locurile şi timpurile, toţi credincioşii Lui să ştie că El Este (Evrei 11, 6). Domnul vorbeşte mereu şi ne spune: «Eu Sunt! Să ştiţi şi să vedeţi că Eu trăiesc veşnic. Eu Sunt neîncetat şi pretu-tindeni…»

Pentru ca cei credincioşi, ştiind că ESTE Dumnezeul lor, că ESTE Mântuitorul lor, că ESTE Mijlocitorul pentru ei, că ESTE El în orice loc şi că ESTE totdeauna Viu şi Prezent şi cu fiecare – să îndrăznească, să nu se teamă de nimic niciunul din ai Lui, niciodată şi nicăieri.

Nu vedem noi înşine oare cum El ESTE? Iată: au fost credincioşi din vremurile străvechi şi ei tot Lui s-au rugat, iar ei tot de El au fost ajutaţi. Au fost credincioşi în locuri felurite în acelaşi timp, s-au rugat în acelaşi timp şi au fost izbăviţi în chip felurit şi în aceaşi timp. Ei au simţit cu toţii că numai Hristos a făcut aceasta faţă de fiecare şi în alt fel.

Nu ne trimite, Doamne

Nu ne trimite, Doamne,
furtuna să ne-nfrunte,
călătorind pe mare
când Tu Te rogi pe munte,
ci ia-ne-n rugăciune
cu Tine împreună
şi-apoi cu noi, şi-apoi cu noi alături
să vii şi Tu, să vii şi Tu-n furtună.

Căci fără Tine, Doamne,
atâtea ne-ameninţă,
atunci vrăjmaşu-i tare,
iar noi, slabi în credinţă.
Atunci furtuna creşte
şi-ncrederea ne piere,
şi inima, şi inima ne-o pierdem
în cea mai grea, în cea mai grea durere.

Nu ne lăsa să mergem,
Iisuse, fără Tine,
căci, orişicând am merge,
sfârşim numa-n suspine.
Ci ia-ne orişiunde
cu Tine pe-orice vreme
şi vină-atunci, şi vină-atunci furtuna,
noi nu ne vom, noi nu ne vom mai teme.

de Traian Dorz

Despre rugăciune

Rugăciunea este o stare de permanenţă continuă, o stare de simţire continuă. Dar, această stare de simţire nu înseamnă să faci ca fratele Ion: să te uiţi acolo, când fratele tău suferă, ci te cheamă Dumnezeu aici. Două persoane s-au hotărât să se ducă la Ierusalim, pe jos, cum erau timpurile acelea. Şi s-au hotărât să nu întrerupă cu nici un preţ mersul lor acolo. Dar, au ajuns într-un sat să fie găzduiţi până la ziuă, au intrat în casă şi acolo erau toţi bolnavi. Şi au început să-i îngrijească. Dimineaţă a zis unul către celălalt: „Hai să mergem”. Şi celălalt i-a răspuns: „Eu nu merg, pentru că trebuie să îngrijim pe aceşti bolnavi. Cum să-i lăsăm aici?”. „Păi, nu am hotărât noi să nu ne abatem sub nici un chip?”. „Da am hotărât, dar, cum putem să-i lăsăm pe aceşti bolnavi aici?”. De fapt, aici era porunca, aici era Hristos. „Du-te, că eu nu merg”. Celălalt s-a dus şi când a ajuns la Iarusalim, la biserică, acolo era o aglomeraţie nemaipomenită şi el a reuşit numai să intre puţin în biserică şi să se uite către Sfântul Altar şi l-a văzut pe fratele lui, că îngrijea bolnavii, l-a văzut în Sfântul Altar. De fapt era viaţa lui în jertfă, era viaţa lui pentru aproapele de lângă el. Deci, viaţa noastră de rugăciune este să trăieşti şi pe celălalt, este iubirea. Asta este şi evanghelia judecăţii.

Părintele Arsenie Papacioc

sursa: http://www.doxologia.ro

Pâinea lui Dumnezeu

Când s-a înserat, ucenicii Lui s-au coborât la marginea mării. S-au suit într-o corabie şi treceau marea, ca să se ducă în Capernaum. Se întunecase, şi Iisus tot nu venise la ei. Sufla un vânt puternic şi marea era întărâtată. După ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, văd pe Iisus umblând pe mare şi apropiindu-Se de corabie. Şi s-au înfricoşat. Dar Iisus le-a zis: „Eu sunt, nu vă temeţi!” Voiau deci să-L ia în corabie. Şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergeau.

Norodul care rămăsese de cealaltă parte a mării băgase de seamă că acolo nu era decât o corabie şi că Iisus nu Se suise în corabia aceasta cu ucenicii Lui, ci ucenicii plecaseră singuri cu ea.

Iubirea il face pe om dumnezeu

" Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiecte libere. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu placere unul la altul, aşadar în orientarea intenţiei fiecaruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primeşte pe celălălt în sine.

Între cei ce se iubesc nu este separaţie. Pe de altă parte, ar fi simplist să concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul greşit să fie considerată ca o identificare de euri. Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are un caracter fizic şi nu se comunică ăn forma în care se comunică energiile fizice. Într-un anumit sens, cel iubit nu-şi trimite numai energia în fiinţa celui iubitor, ci pe sine însuşi întreg, fără să înceteze de a rămâne şi în sine. E o proiectare a fiinţei sale întregi prin energia sa în sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit şi păstrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, încât nu ştii care trimite cu chipul sau mai multă energie de la sine la celălalt: cel iubit sau cel ce iubeşte.

Depresia: omul mut şi demonul.

Fiindcă suntem orbi sau vedem îngust şi nu batem la distanţă prea mare nu vedem că mai există şi alte realităţi componente lumii create aşa cum sunt atomii şi protonii şi nanoparticolele din care sunt aceştia formaţi. 

Ştim de o lume nevăzută creată înainte celei văzute.

Ştim de îngeri şi demoni şi cu toţii, indiferent de ce credem şi cum credem simţim şi observăm fenomene paranormale. Şi nu ştim cui se datorează acestea. 

Hristos, Cel care le vede pe toate, El Însuşi fiind lumina lumii, vede duhurile şi numeşte cândva un demon ca duh mut şi surd – Marcu 9, 25 şi Matei 17,14.

Adesea oamenii suferă de stări sufleteşti ciudate şi le atribuie simplu unei boli somatice: depresiei. E unul din motivele cele mai frecvente pentru care oamenii nu se mai pot bucura de viaţă, nu vin la serviciu, nu comunică în familie şi nu au chef de nimic. Însă care este simptomul cel mai predominant? 

Despre prietenie

Prietenia este iubirea sufletului sanatos fata de un alt suflet sanatos. Prietenia este sfanta, curata, nevinovata, fidela, neschimbatoare, sincera, temerara, adevarata, vesnica. Prietenia este o virtute, pentru ca isi are salasul in ethos si in buna educatie a sufletului sanatos; caci nu se uneste decat cu virtutea si este iubitoare de virtute, imbratisand-o si ramanand cu ea in veci. Prietenia, ca virtute, se lasa atrasa de ceea ce-i este asemenea si isi afla odih­na in virtutile care se inrudesc. Prietenia este legatura dintre suflete asemanatoare. Este o patimi­re a sufletului drept-cugetator, care se leaga printr-o iubire puternica de cei care-i sunt dragi, unind prin dorinta, intr-o singura realitate, sufletele care prin firea lor au tendinta sa fie despartite. Prietenia are un ethos statornic, ce nu face concesii. Priete­nia este un anume fel de placere morala care indul­ceste sufletul. Prietenia indura orice, prin compasi­une si solidaritate. Aristotel a spus:

„Prietenia este un suflet care locuieste in doua trupuri“.