Iubirea il face pe om dumnezeu

" Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiecte libere. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu placere unul la altul, aşadar în orientarea intenţiei fiecaruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primeşte pe celălălt în sine.

Între cei ce se iubesc nu este separaţie. Pe de altă parte, ar fi simplist să concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la altul, precum ar fi cu totul greşit să fie considerată ca o identificare de euri. Energia care se comunică de la unul la altul în cei ce se iubesc nu are un caracter fizic şi nu se comunică ăn forma în care se comunică energiile fizice. Într-un anumit sens, cel iubit nu-şi trimite numai energia în fiinţa celui iubitor, ci pe sine însuşi întreg, fără să înceteze de a rămâne şi în sine. E o proiectare a fiinţei sale întregi prin energia sa în sufletul celui iubitor. Iar chipul celui iubit nu se impune silnic, ci e primit şi păstrat cu bucurie, mai bine zis e absorbit de cel iubitor, încât nu ştii care trimite cu chipul sau mai multă energie de la sine la celălalt: cel iubit sau cel ce iubeşte.


Desigur, această reciprocă comunicare de energie are loc în alt fel între doi oameni decat între Dumnezeu şi om. Aici în primul rând Dumnezeu îşi trimite energia în om. Iar erosul divin coborând în om îl face pe acesta să absoarbă proiecţia chipului lui Dumnezeu în sine. Dar nu e mai puţin adevărat că energia divină, odată comunicată omului, aceasta se întoarce spre Dumnezeu şi în această întoarcere a ei ea îmbracă forma afecţiunii subiectului uman, trezită de energia divină. Căci nu numai Dumnezeu iubeşte pe om, ci şi omul îl iubeşte pe urmă pe Dumnezeu, sau îşi trimite şi el spre Dumnezeu o energie proprie şi afecţiunea subiectului propriu. Dacă, după cum zice Ioan Scararul, faţa celui iubit ne preface în întregime dupa chipul ei şi ne umple faţa noastră de bucurie şi de farmec, înseamnă că o energie a lui e trimisă în noi şi lucrează asupra noastră, dar nu în mod fizic sau subconştient, ci prin voia, afecţiunea şi conştiinţa noastră, usurate însă de energia aceea ce lucrează mai adânc în noi....

Dacă tu mi te dăruieşti liber şi fără a înceta de a fi suveran, nesubordonat mie ca obiect, iar eu ma dăruiesc ţie la fel, înseamnă că nici eu, nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia, ci eu sunt al tău fără a înceta să fiu şi al meu, şi tu eşti al meu fără a-ţi pierde liberatea, fără a înceta să fii şi al tău. Eu sunt adică al nostru şi tu eşti al nostru. Propriu-zis, nici eu, nici tu nu suntem ai noştri în sens de obiecte comune, ci tu şi eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere, atât de legate, încât nu se pot despărţi, ca o unitate trăită de fiecare din cele doua subiecte, subiectul tău fiindu-mi tot aşa de intim, de necesar ca şi al meu, ba chiar constituind pentru mine, sau pentru subiectul meu, centrul de preocupare şi izvorul de trăire, aşa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru şi izvor.

Suntem doi într-o unitate, fiecare privind la celălalt. Tu îmi esti necesar mie, ţii de exisţenta mea, fără a fi încorporat în eul meu, şi eu, de existentţ ta, fără a fi încorporat în tine. Îmi eşti necesar mie nu pentru ca să te fac subordonatul şi slujitorul meu, nu pentru că aş simţi necesitatea unui astfel de subordonat şi slujitor, ci pentru a-mi fi tu mie centrul meu de preocupare şi de slujire. Îmi eşti necesar ca subiect autonom, nu ca un obiect subordonat. Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eului meu. Atât de intim îmi devii, atât de una cu mine, atât de mult te atrag în centrul existenţei mele, încât îmi substitui eul meu. Tu ţii locul eului meu, ţii în mine locul persoanei prime, pîstrându-te independent de mine. Sfântul Maxim Marturisitorul zice: "Prin iubire fiecare atrage pe semenul sau atât de mult la sine în intenţiile sale şi-l preferă sieşi, pe cât îl respingea înainte şi se prefera pe sine". În acelaşi timp, tu faci la fel cu mine, şi în aceasta se manifestă independenţa subiectului tău faţă de mine, întregind tocmai prin aceasta fericirea mea. E o substituire de euri. Locul eului meu l-ai luat tu, şi locul eului tău în tine l-am luat eu, prin voinţa ta, nu prin constrângerea mea. Dar tu ai luat locul eului meu în mine rămânând autonom, deci propriu-zis nu e o absorbire a ta în mine, ci o ieşire a mea din mine, o traire a mea nu în jurul eului propriu, ci in jurul tău, ca şi o trăire a ta în jurul meu. Eu nu experiez numai trairea ta în jurul meu, ci şi pe a mea în jurul tău. Întrucât centrul trăirii mele nu mai sunt eu, ci tu, te experiez pe tine ca centru, dar întrucât centrul trairii tale sunt eu, valoarea mea este recompensată prin tine, încât prin mine experiez valoarea ta, dar în acelaşi timp prin tine îmi vine în conştiinţă şi valoarea mea; astfel chiar despre mine, ca valoare, ştiu prin tine, sau pe mine mă am în adâncimea proprie, prin tine. Conştiinţa de mine e nedezlipită de conştiinţa de tine, de conştiinţa de "noi"...."

- Parintele Dumitru Staniloae -

poţi citi mai mult aici