Postul pitpalacului

Pitpalacul e pasărea holdelor de grâu. Trăieşte în holda de grâu. Pe vremea secerişului, când are hrană din belşug, se îngraşă. E chiar atât de gras, încât abia zboară de ici-colo. Poate face numai zboruri scurte.

Şi totuşi, când vine toamna, fiind şi el pasăre călătoare, pitpalacul zboară mii şi mii de kilometri. Cum poate face asta? Apoi, aşa că, îndată ce simte apropierea toamnei, se pune pe „post“. Mănâncă numai grăunţe slabe şi puţine. Şi slăbeşte. Astfel, pe când soseşte vremea zborului, e o pasăre uşoară ce poate birui călătoria cea lungă. Acelaşi lucru îl face şi cocorul.

Fratele Oprişan, tâlcuind acest post, scrie:

Şi noi mergem către o ţară de primăvară veşnică! Postul e făcut să ne aducă aminte tocmai de călătoria spre cer.

Zborul nostru într-acolo se face tot pe două aripi, ca şi al păsărilor: una e aripa rugăciunii şi alta, a postului.

De ne vom lăsa pradă îmbuibării, vom cădea sub greutatea „lutului“ în marea moartă a vieţii. Fără post nu vom ajunge la limanul mântuirii! Asta înseamnă, după mărturisirea unui părinte bisericesc, „sfânta abstinenţă“. Postirea de la ale mâncării şi ale băuturii, care duc în ispită. Postire deplină, va să zică. Înfrânare de la ambiţii, de la deşertăciuni, de la pofte, de la păcat! Nu sfâşierea hainei, ci „sfâşierea inimii“ ne cere Domnul pentru a putea face călătoria spre ţara primăverii noastre!

Părintele Iosif Trifa, din „Căutați la păsările cerilui”

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2001