Ramai la datorie !

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului

 din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )


Rămâi la datorie, cu ochii înainte,
Oricât de aspru-i gerul, sau para de fierbinte;
Oricine-ar fi să plece,
Şi-oricât de greu să-ţi fie,
Rămâi la datorie, rămâi la datorie!
Hristos te-a pus acolo, şi El te cercetează,
în cea mai grea furtună, tu luptă şi veghează,
Orice te ameninţă
Sau orice te îmbie,
Rămâi la datorie, rămâi la datorie!
Nu ţine la viaţă mai mult ca la-nviere,
Nu-ţi vinde conştiinţa pe nici un fel de-avere,
Hristos te-a pus acolo
Şi cât poţi sta, El ştie;
Rămâi la datorie, rămâi la datorie!
Nimic să nu-ţi întreacă puterea de răbdare,
La timp sfârşi-va totul
în imn de sărbătoare,
Cununa Lui de slavă
Hristos ţi-o dă şi ţie,
Rămâi la datorie, rămâi la datorie!

de Traian Dorz

Cine a primit cu adevărat iertarea cea mare n-are duşmani, n-are răzbunări, n-are zavistuiri…

Matei 18,23-35

Evanghelia din duminica aceasta cuprinde o pildă tâlcuită şi explicată de Însuşi Mântuitorul.

Omul Împărat din pildă este Tatăl Ceresc, Care ne iartă atâtea şi atâtea „datorii” de păcate grele şi multe, iar datornicul suntem noi, oamenii, care sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile şi greşelile.

Să luăm aminte că evanghelia asta este pusă şi în «Tatăl nostru», când zicem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”.

Vedeţi ce mare apăs se pune pe iertarea de-aproapelui nostru?! Domnul Iisus ne spune că Tatăl Ceresc ne iartă greşelile numai condiţionat, adică dacă şi noi iertăm pe cele ale semenilor noştri. Dacă nu facem acest lucru, e o minciună toată rugăciunea noastră şi tot numele nostru de creştini.

Iubirea şi iertarea sunt semnele cele mai bune că cineva este un creştin adevărat; şi cine nu le are n-a primit cu adevărat pe Mântuitorul şi Evanghelia Lui.

Boala cea trupească îşi are şi ea scopul ei cel ceresc: trezirea din somnul păcatelor.

„...Orice boală, orice încercare îşi are un rost al ei, iar acest rost este în mâinile Domnului.

Văzute prin lumina aceasta, bolile cele trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin ca o pedeapsă pentru păcate; ele ne vin să ne trezească din păcat şi ca un ajutor să putem ieşi din păcat; ele vin să ne apere de păcat şi să ne întărească sufletul. Le vom cerceta pe rând.

Întâi bolile cele trupeşti ne vin ca o pedeapsă pentru păcatele noastre. Dându-ne seama de aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi noi cu tâlharul de pe cruce: „După dreptate suferim, luând cele vrednice după faptele noastre” (Lc 23, 41).

Dar însemnaţi-vă bine un lucru: bolile şi încercările nu ne vin numai ca o pedeapsă pentru păcat. Mântuitorul nu este un temnicer, ci El este un Doctor; Evanghelia Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de îndreptare şi de mântuire a omului.

Întrebări - tu cum răspunzi? ( XXVIII)

"Te-ai întâlnit în dimineaţa acestei zile cu Dumnezeul tău?...Ce i-ai promis? Ce gând ţi-a pus spre-nfăptuire?...Te-ai ridicat de la-nchinare cu gânduri de iubire?...

Păstrez resentimente din ziua precedentă? Am învăţat eu, oare, că a iubi înseamnă a ierta deplin, deplin?...

Suflete al meu, ţi-ai asuns aripile înlăuntru, sau le desfaci pentru a zbura spre Creatorul tău ducând rouă mulţumirilor tale care te fac mereu să zâmbeşti sincer, fără umbre?!...

Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?…

Un bolnav s-a apropiat de mine, astă-vară, într un sat. Nu tuşea acest bolnav, nu şchiopăta şi nici un alt fel de beteşug n-avea în oasele lui. Purta însă în sufletul lui o boală grea: beţia!
– Am încercat să mă las de beţie, domnule părinte, şi nu pot! mi se plângea omul. Am iscălit hotărârea în «Lumina Satelor», am ţinut-o până la un loc, dar, după o vreme, şi mai cumplit m-am îmbătat. Ce să fac ca să mă pot scăpa de acest rău?…

Ca răspuns eu i-am deschis Noul Testament şi am citit împreună cu el evanghelia fiului îndrăcit, de mai sus, şi i-am arătat că patru lucruri ne spune această evanghelie:

Traian Dorz - un atlet al credinței românești

"O ţară care nu ştie să-şi apere poeţii va fi învinsă sau va supravieţui la coada altor naţiuni, fiindcă poezie e sângele unui popor, care curge subtrean prin veacuri şi îl face nepieritor" - Marin Preda -

Cine, oare, a cântat mai mult şi mai frumos iubirea, naşterea şi jertfa Domnului Iisus în perioada în care România suferea şi plângea sub jugul comunist, dacă nu poetul şi psalmistul "Oastei Domnului", fratele Traian Dorz?

Am observat şi în serile de colind, pe toate posturile de televiziune colindele scrie de fratele Traian Dorz au avut întâietate dar, mai nimeni nu au amintit şi de autorul lor, poate că nu din rea voinţă....

Acest atlet al creştinismului, prin toate poeziile sale, s-a adresat neamului românesc şi nu numai, ca să-l rupă de lanţuirle robiei păcatului şi să-l apropie de Dumnezeu. Ar trebui ca fiecare român, în fiecare seară, în timpul consacrat rugăciunii, să rostească şi un vers al fratelui Traian Dorz.

Cum a murit Constantin Brâncoveanu şi copiii săi

Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă în 15 august 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale ucişi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel:

Duminică 15 august de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui şi unui boier care-i era vistier.

Iată cum s-a făcut:

Încă de dimineaţă Sultanul Ahmed se puse într-un caic împărătesc şi veni la seraiul zis foişorul Jalikiacs pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o mică piaţă, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul la oarecare depărtare, un gâde le-a scos căciulile din cap şi Sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Cuviosului Ioan Carpatiul

În ciuda acestei titulaturi, în mod cert Cuviosul Ioan nu a fost originar din Carpaţi, ci a fost episcop al insulei Carpathos din Dodecanez. Părintele Stăniloae consideră că este posibil ca înainte de a deveni episcop să fi fost un membru al unei mănăstiri de obşte din insula respectivă. A fost prezent la Sinodul al III-lea din Constantinopol de la 680, în actele căruia întâlnim semnătura sa. Comentând aspectele scrierilor Sfântului Ioan Carpatiul, părintele Stăniloae notează: „S-a spus că ideile din aceste scrieri sunt foarte apropiate de cele ale Sfântului Maxim Mărturisitorul. Nouă însă nu ni se pare. Ele sunt mai degrabă foarte înrudite cu ideile lui Isihie şi Filotei Sinaitul, formând aceeaşi familie spirituală. Preocuparea lui principală este aceeaşi trezvie şi rugăciune a lui Iisus. Foloseşte şi el imaginea păsării oxipterix, ca şi Isihie. Scrisul lui Ioan Carpatiul are aceeaşi aplicare vie, directă, la viaţa duhovnicească. Adeseori autorul ştie să adapteze într-o formă nouă imagini luate din psalmi. De pildă, gândurile pătimaşe din cugetare sunt comparate cu un zid pe care mintea trebuie să îl treacă printr-un mare efort. Definiţiile lui surprind adeseori prin noutatea vreunei nuanţe, chiar dacă ideea generală am întâlnit-o şi la Sfântul Maxim“ (Filocalia, vol. IV, p. 113).

"Chiar şi o ispită mică, dacă e îngăduită, împiedică pe cel ce se sârguieşte în înaintare."

"Focul rugăciunilor către Dumnezeu şi sfânta meditaţie a cuvintelor Duhului să ardă pururi pe altarul sufletului tău."

Dă-ţi, iubite cititorule, cârma vieţii tale acestui Cârmuitor, căci El singur ştie calea spre ţărmurile mântuirii.

Ev. Matei 14, 22-34

Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare n‑a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte. Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor. Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul.

Au înflorit macii printre gânduri

poem pentru tata

Îmi amintesc
drobul de pâine
de sub pânza de in
împărțit la nouă
tu stai și te rogi
privind izvoarele curate
din ochi de copil

un strop de rouă
alunecă pe geam
ca o lacrimă pe obrazul mamei
nu mai era mâna aceea să o șteargă
amintirea ei
devine o rană
un strigăt mut
împărțit la zece

în palme strângeai
ca pe o anafură
firimiturile
erau deajuns
te săturai privindu-ne

așa te regăsesc și astăzi
mereu între două așteptări

P.S. mai multe poezi pe blogul: Şoapte din raze divine ce-n versuri se scurg…

Cum poţi să rămâi om...

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului

 din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Rugăciune pentru Ciprian şi familia lui

Uneori Dumnezeu ne aduce aminte că viaţa noastră atârnă de un fir. Şi acesta se poate rupe în orice moment… Fratele Cornel Aurică se întorcea în dimineaţa zilei de 31 iulie 2011 din Italia cu trei dintre copii săi. În apropierea gării Asău, la câţiva kilometri de casă, pe fondul oboselii accentuate au avut un accident. Ciprian şi Ovidiu au fost spitalizaţi.

Chemarea mea este larugăciune. Să fim alături de familie în aceste momente grele, în genunchi. Ciprian (în poză, la înmormântarea bunicului Aurică) e la un pas de Veşnicie. Să ne rugăm pentru familia greu încercată şi în mod special pentru Ciprian. Cuvintele ni se opresc în astfel de momente, dar rugăciunile noastre pot străpunge Cerul.

Fie mila Ta spre noi, Doamne, precum am nădăjduit întru Tine! Pentru rugăciunile Fiului Tău preaiubit şi ale Maicii Preacurate, miluieşte-i pe robii tăi! Amin

Creşterea şi desăvârşirea…

„O fiinţă nou-născută are nevoie pentru creşterea şi desăvârşirea ei de trei lucruri: de hrană, de curăţenie şi de căldură.

Fără hrană, se usucă.

Fără curăţenie, putrezeşte.

Fără căldură, îngheaţă.

Sufleteşte este tot aşa.

Hrana fiinţei noastre celei noi este Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Pâinea Vieţii şi Euharistia. Cu hrana aceasta ne întreţinem viaţa şi creşterea

Curăţenia fiinţei noastre celei noi este Rugăciunea. Prin ea ne descărcăm sufletul. Prin ea ne limpezim privirile. Prin ea ne înlăturăm zgura.

Iar căldura făpturii noastre celei duhovniceşti este adunarea, dragostea şi părtăşia noastră cu fraţii. Umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.

Fără aceste trei binecuvântate mijloace duhovniceşti, pe care Dumnezeu, Părintele fiinţei noastre, ni le-a pregătit ca să creştem şi să rodim prin ele – creşterea şi rodirea noastră nu e cu putinţă să se facă normal şi sănătos.

Fără aceste trei daruri cereşti, sufletul născut din nou curând se va pierde iarăşi sau se va împili(pipernici), rămânând fără creştere şi fără roadă...” (Traian Dorz, din „Cărarea tinereții curate”)

De câte ori recitesc aceste rânduri, mă cutremur și deplâng rănile deschise ale societății în care trăim, ale adunărilor noastre și mă rog stăruitor pentru ajutorul, creșterea, hrana, curăția, căldura, întoarcerea și mântuirea tuturor acelor care nu înțeleg importanța creșterii duhovnicești și s-au lăsat prinși în mreaja vieții tumultoase și întunecate de mulțimea grijilor lumești, refuzând părtășia frățească.

Poate că ne-am întrebat uneori de ce viața părinților și copiilor noștri, a fraților bătrâni sau tineri, nu este pătrunsă de pacea, bucuria și lumina binecuvântărilor împlinite. Răspunsul nu poate fi altul decât acela că în locul mierii celei dulci și hrănitoare din care ne hrăneam în vremea dragostei dintâi, așezăm tot mai des compromisul cu cele ale trupului, uitând că „dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate.”( Rom. 8: 7) Nu este greu să înțelegem de ce fr. Traian Dorz, pune atât de mare apăs pe „creșterea și rodirea noastră”, pe „umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.”

Flămând ca nu de pâine

 fr Ionut Pag

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului

 din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )

Câţi creştini au Biblia, au Pâinea, au Cuvântul lui Dumnezeu în casa lor şi se hrănesc regulat cu această Pâine?

Luca 9, 12-17

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! Dar acest înţeles îl afli numai când citeşti Evanghelia cu luare-aminte. Minunea din evanghelie nu stă numai în aceea că Iisus a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, ci minunea stă şi în aceea că acei cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă după Cuvântul lui Dumnezeu. O zi întreagă Îl ascultase gloata pe Mântuitorul şi nu se mai sătura de învăţăturile Lui. Mântuitorul Se retrăsese „într-un loc pustiu, departe de sate“ şi gloata Îl urmase ca să-L asculte şi să-şi sature sufletul cu învăţăturile Lui. Când s a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I au zis: „Locul acesta este pustiu şi, iată, vremea a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare“. Nu trebuie să meargă, a răspuns Iisus… Pe Mine M-au ascultat, a Mea e grija să le dau să mănânce. Şi Mântuitorul le a săturat şi foamea lor cea trupească.

Pe Domnul Iisus nu-L mulţumeşte să avem doar o viaţă frumoasă la suprafaţă...

Inima omului poate fi sau un templu sfânt în care să locuiască Domnul Iisus Hristos, sau o casă de necurăţii, o peşteră de tâlhari.

În simplitatea acestei fericiri, Mântuitorul Se referă la păstrarea sfinţeniei sufletului pe temeiul curăţiei lăuntrice a inimii. Ne atrage astfel atenţia că adevărata curăţie sufletească o au numai acei cu inima curată, pentru că întotdeauna adevărata înnoire se face dinlăuntru în afară. La o astfel de curăţenie interioară şi deplină e necesar să năzuiască şi să se silească tot creştinul…

Pe Domnul Iisus nu-L mulţumeşte să avem doar o viaţă frumoasă la suprafaţă, care să fie pricina laudelor omeneşti. El nu vrea morminte văruite frumos pe dinafară, iar înăuntru să fie pline cu oase moarte şi cu toată necurăţia (cf. Mt. 13, 27). Cei ce au doar pe buze Legea Domnului, iar înăuntrul fiinţei lor sunt plini de fiere amară, aceia sunt nişte făţarnici, care caută să placă oamenilor. Pe unii ca aceştia Mântuitorul îi mustră că se îngrijesc doar de partea din afară a blidului, dar înăuntru sunt plini de răpire şi de necumpătare (cf. Mt. 23, 25).

Despre slava oamenilor și slava lui Dumnezeu

"La ospăţul veşniciei vin pe-a razelor cărări

Revărsându-se din largul celor patru depărtări

Sufletele-nveşmântate în al curăţiei in

Strălicind în ogindirea feţei Mirelui divin

.........................................................

Printre unduiri de raze cu răsfrângeri de culori

Se deschide începutul nesfârşitei sărbători

Şi la masa nesfârşită numai aur cristalin

Vin câţi au răbdat cu Mielul foame, şi-nchisori şi chin" (Traian Dorz)

Cele mai convingătoare mărturii despre destinul omului şi despre lucrarea lui Dumnezeu în istorie sunt sfinţii. Când citeşti cu luare aminte pagini de sinaxar sau când te întâlneşti cu oameni sfinţi, simţi cum iubirea revărsată din Dumnezeu îşi risipeşte mireasma în lume. Dumnezeu este prezent şi lucrează pretutindeni, dar nicăieri nu-şi manifestă prezenţa şi slava Sa aşa cum o face în viaţa celor sfinţi. Ne simţim şi mai atraşi de Dumnezeu atunci când ne întâlnim cu frumuseţea nelumească din cuvintele şi chipurile celor care s-au făcut temple ale Duhului Sfânt. „Sfinţii sunt biruinţa cea mare a lui Dumnezeu, triumful harului Său, triumful puterii Sale, triumful slavei Sale” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, Ed Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 338).