"Toţi aşa-zişii întemeietori de religii au venit cu cele mai alese promisiuni de fericire şi de bunăstare înaintea celor care vroiau să-i asculte. Fericirea era mereu o promisiune absolută şi obligatoriu trebuia să depăşească aşteptările auditoriului. Toţi aşa-zişii întemeietori de religii au venit cu cele mai alese promisiuni de fericire şi de bunăstare înaintea celor care vroiau să-i asculte. Fericirea era mereu o promisiune absolută şi obligatoriu trebuia să depăşească aşteptările auditoriului.
Deşi nu este un simplu întemeietor de religie, Hristos Se deosebeşte de aceştia fie şi măcar prin esenţialul oricărei religii: problema fericirii omului. A muritorului de rând.
Pentru că El răstoarnă orice normă de gândire Şi spulberă orice aşteptare laxă şi netrebnică. Şi vine de spune că fericit va fi cel ce plânge! Nimeni nu a mai spus aşa ceva până atunci. Fericirea poate sta în lacrimi? Cum poate înţelege aceasta o făptură atât de neputincioasă şi de doritoare de fericire aşa cum este omul?
Întrebarea, însă, este următoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? Ajungem din nou la problema suferinţei sufleteşti? Mereu aici? Lacrimi ale unui suflet printr-un trup care se ştie mult prea trecător în această lume? Printr-o lume care nu face decât să rănească, să mânjească şi să deformeze?Lacrimi de neputinţă şi de durere faţă de tot ceea ce este în jur?
Nefericiţi cei ce nu plâng atunci când copiii nu mai ştiu ce este curat şi frumos, când dreptatea şi adevărul nu mai au loc printre noi, când făţărnicia şi imoralitatea sunt legi ce domnesc prea mult printre şi în oameni şi atunci când Hristos însuşi nu mai este Calea şi Bucuria unor oameni care chiar se consideră pe ei înşişi a fi fericiţi! Fericiţi cei ce plâng atunci când singurătatea îi apasă mult prea dureros, când prietenii îi trădează, îi mint sau pur şi simplu aleg un alt drum în viaţă, unul prea murdar, când durerea şi uitarea celorlalţi ne apasă şi pe noi şi atunci când se văd a fi mereu plini de suspine şi de lacrimi într-o lume care nu ştie nici de Hristos şi nici de suferinţa Lui!
O fericire a lacrimilor, cu greu de înţeles de către cei ce nu mai plâng pentru sufletele lor. Nişte lacrimi provocate mereu de cei din jur, care rănesc, lovesc şi îi bruschează pe cei săraci şi singuri cu sufletele lor, la marginea unei lumi, în aşteptarea lui Hristos..."
2 comentarii:
Cred că cea mai adevărată fericire încape într-o lacrimă...
Cine nu a plâns măcar o dată de fericire ca să nu poată fi de acord cu mine...
Există un fel de fericire ce se manifestă prin lacrimi, şi sunt lacrimi aducătoare de fericire...
Fericirea şi lacrimile se curtează reciproc, iar logodna lor naşte curcubee...
Uneori lacrima împodobeşte sufletul pentru o mare bucurie...Alteori e ea însăşi bucuria, fericirea...
Cu doi ani în urmă scriam ceva despre lacrima de dor, de fericire, de prea frumos:
( 19 iunie - 2008...când simt că e prea frumos, sau prea mult, sau prea drag...pun rouă pe versuri...)
PREA...
Când de prea-frumos
inima-mi tresare,
Nu pot să Îţi vorbesc
decât prin lăcrimioare...
Şi când de prea mult dor
şoapta parcă doare,
tac şi-aştept alinarea lor...
Sărată alinare…
Când de prea uimire
înţepenesc cuvinte,
şi când văzduhu-ntreg
îmi umple-a mea iubire,
nu pot să mai respir...
Chem vântul să-mi alinte,
sau aspru să îmi certe
lacrima-n delir...
....
- Ce faci, tu-aici
aninată-n gene,
rouă de-nserare
ori de-albastre zori?!
- Eu?!...Eu caut surioara...
o caut printre flori...
- O, scumpă lăcrimioară,
azi roua nu e-n floare,
azi roua e-n privire,
şi tot ce străluceşte-n ea
e Cerul din Iubire,
e curcubeu-n legănarea
plânselor culori.
Trimiteți un comentariu