luni, 12 mai 2014

Două feluri de întristări



-->
„Acum mă bucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că va-ţi înstristat spre pocăinţă. Căci v-aţi întristat după Dumnezeu,...căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte.” ( 2 Cor. 7: 9-10)

Suntem tentaţi să-l credem pe cel de lângă noi atunci când îl vedem întristat, când îl vedem că varsă lacrimi, când mărturiseşte că-i pare rău. Toate acestea, zicem noi şi aşa trebuie să fie, sunt o confirmare a sincerităţii şi a pocăinţei. Sf. Ap. Pavel însă, ne atrage atenţia în versetele citate mai sus, că există două feluri de întristări: întristarea după voia lui Dumnezeu şi întristarea lumii. În ambele situaţii putem vedea lacrimi, putem auzi cuvinte frumoase, putem vedea căinţă, deaceea ne este foarte greu să le deosebim şi de multe ori ne înşelăm, pentru că ne oprim doar la stările exterioare şi la cuvintele frumoase.

Cele două tipuri de întristări, cea după voia lui Dumnezeu şi cea a lumii, au multe asemănări la început, dar cu timpul se vor vedea deosebirile. De aceea trebuie să fim veghetori pentru a nu lăsa întristarea lumii – falsa pocăinţă – să ia locul adevăratei pocăinţe, celei după voia lui Dumnezeu.
Întristarea după voia lui Dumnezeu îl face pe cel întristat să strige ca şi psalmistul David, în Ps. 50: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta...că fărădelegea me o cunosc şi păcatul meu este pururea înaintea mea...Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut... Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înoieşte întru cele dinlăuntru ale mele...”
Întristarea lumii. Îl face pe om să se ruşineze de păcat, să-i pară rău, dar să nu-l considere ca un act împotriva lui Dumnezeu. Judecaţi dvs. Versetul următor: „ Îndemnată fiind de mama sa, a zis: Dă-mi aici pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Şi regele s-a întristat, dar pentru jurământ şi pentru cei care şedeau cu el la masă, a poruncit să i se dea ( Maieti cap. 14) Ce fel de întristare la cuprins pe Irod?! Când Sf. Proroc Ilie vine la Ahab şi îi aduce veste judecăţii lui Dumnezeu, acesta se întristează, începe să plângă. Îşi rupe hainele. Îşi îmbracă trupul în sac, psteşte. Întristarea lui însă nu a fost fupă voia lui Dumnezeu, pentru că roadele au fost contrare voii lui Dumnezeu.
Întristarea după voia lui Dumnezeu – pocăinţa adevărată şi sinceră, aduce cu ea întodeauna o dorinţă puternică de împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii, cu Dumnezeu şi cu fraţii. Ea îl face pe cel întristat să strige: „Redă-mi bucuria mântuirii tale...dă-mi duhul umilit; inima înfrântă şi smerită...” (Ps. 50)
Întristarea lumii nu face aşa, judecaţi dvs. Versetele din cartea V.T., 1 Regi cap. 15, v. 22-30. În aceste verste se vede foarte clar că întristarea lumii, pocăinţa falsă, caută să menajeze eul nostru, găseşte motive şi scuze pentru a acoperii sau minimaliza orice păcat. Lui Saul îi era frică de faptul că oamenii nu-l vor mai cinsti, nu-i vor mai da întâietate şi de aceea insistă pe lângă prorocul Elisei să-i dea cinste în faţa bătrânilor, pentru ca stfel păcatul lui să treacă neobservat dacă s-ar putea.
Astăzi, suntem într-o situaţie care trebuie să ne dea de gândit, tulburarea prin care trece lucrarea lui Dumnezeu, întreaga lume creştină, a adus întristare în sufletul fiecăruia dintre noi, fie ca această întristare să fie după voia lui Dumnezeu şi să aducă în sufletul fiecăruia dintre noi acea dorinţă sinceră de împăcare. Să nu ne mulţumim doar cu mărturisirea păcatelor, dacă nu facem fiecare dintre noi paşi sinceri în sensul împăcării şi al unităţii, atunci cu certitudine putem spune că întristarea noastră de ieri, de azi, este a lumii şi nu după voia lui Dumnezeu.
Când Saul îl urmărea pe David cu gând ucigaş, ajunge la un moment când îşi plânge în faţa lui David păcatul, regretând felul în care s-a purtat cu el ( 1 Regi 24, 17-20). Dar nu după multă vreme s-a întors la gândul de răzbunare, plânsul lui, întristarea lui, a fost făţarnică, pocăinţa lui a fost doar pentru o clipă, pentru interes – acela de al prinde pe David.
La fel şi noi, putem spune orice, putem vărsa râuri de lacrimi, putem face cele mai frumoase mărturisiri, dar dacă nu am renunţat la păcate şi la arătarea cu degetul a ceea ce afost în trecut, pocăinţa noastră nu este mântuitoare. În sufletul sincer, adevărata întristare implică o mare durere, un duh zdrobir, o inimă frântă şi o mare responsabilitate din partea celui cere se pocăieşte.
Dumnezeu să ne dea gândul cel bun!

2 comentarii:

Mariana spunea...

M-am întristat citind articolul acesta...:)
Dincolo de orice glumiţă, pot mărturisi că am simţit o uşoară mustrare care mi-a întristat inima gândindu-mă că poate de atâtea ori m-am întristat în felul lumii, o întristare în care a plâns eul meu neîmplinit după poftele lui...
Întristarea lumii este o întristare fără nădejde fiindcă lumea nu are Îl pe Dumnezeu în centrul vieţii ei...E o întristare care macină fiinţa şi care aduce moarte...
Pentru cei ce cred în Dumnezeu, adevărata întristare, cea care duce la pocăinţă, este cea care vine în urma constatării amare că I-a greşit Iubirii...şi ,,curg lacrimile vale" gândindu-te: cum am putut eu, oare, să-L supăr pe Dumnezeu sau pe semenul meu prin ceea ce am făcut, prin neiubirea mea...Şi-n plânsul acesta sincer simţi mâna lui Dumnezeu, şi atunci tresari, te ridici, îndrăzneşti să îl priveşti în ochi, găseşti acolo surâsul iertării şi te laşi în braţele lui într-o îmbrăţişare care te va renaşte pentru o altă treaptă de sfinţire a vieţii tale...
Odată, când eram copleşită de o întristare în felul lumii, mi-a venit un gând şi anume că întristarea de felul acesta nu este o roadă a Duhului Sfânt...
Roada Duhului Sfânt este bucuria...bucuria pocăinţei reale ce aduce împăcarea cu Tatăl nostru ceresc...
În orice împăcare înfloresc zâmbete...În împăcarea cu Dumnezeu înfloreşte Raiul special pentru noi...
Sorin, mulţumesc pentru aceste gânduri ce mi-au cercetat inima!

Rappa_ru' spunea...

Mare dreptate ai...nu stiu insa de ce ne este asa greu sa ne confruntam cu propriile intamplari cu mai putin soare din trecut