marți, 14 octombrie 2014

Asceza limbajului

„Un proverb din Israel spune aşa:

“Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă şi poţi spune-n două vorbe, - află-le pe-acestea două” Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi cată grijă trebuie să avem cănd spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare cuvant ne este un legămant de un fel. Iar după ce am spus cuvantul, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus”.

Citesc acest proverb simplu şi profund, urmat de cele câteva îndemnuri la responsabilitate ale fr. Traian Dorz, răsfoind paginile cărţii “ Mărturisirea Strălucită”, pag. 229, ed. Oastea Domnului Sibiu.

Rândurile acestea sunt un apel la sinteză, la a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult, sunt un apel la o adevărată asceză a limbajului. Mulţi oameni consideră că la asceză sunt chemaţi doar călugării care şi-au impus pentru a ajunge la sfinţire, să ducă o viaţă aspră şi retrasă de restul lumii. Însă nu este aşa. Prin extensia sensului, prin asceză se poate înţelege şi orice exerciţu care pune la încercare perseverenţa şi voinţa. Iată deci că la acest exerciţiu numit asceză, suntem chemaţi toţi indiferent că suntem călugări, preoţi sau mireni, important este să ne dorim sfinţirea vieţii.
Am auzit oameni spunând: “Dac-aş putea să mă întorc înapoi în timp, aş încerca să vorbesc ma puţin şi să ascult mai mult, am pierdut atatea bucurii, pentru că nu am ştiu să ascult”. Iată de ce este necesar să vorbim de o asceză a limbajului astăzi, pentru a nu ne
părea rău mai tarziu că nu am ştiut că există şi tăcere expresivă care ascultă şi comunică în acelaş timp. Asceza limbajului, este regula de aur, diametral opusă vorbăriei, prin care putem conştientiza cât de important este a vorbi mai puţin şi a asculta mai mult.
Au fost momente în viaţa mea, cand m-am înfuriat pentru că n-am avut tăria să fiu calm, am spus cuvinte pe care mai tarziu am dorit să nu le fi spus, pentru că nu am avut tăria să renunţ la eul meu, pentru că nu am avut tăria să tac, pentru că nu am ştiut să aleg, din două cuvinte, pe cel mai scurt, pe cel mai frumos, pe cel mai plin de pace. Cuvintele fr. Traian Dorz, sunt un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi – omul care nu ştie să tacă, nu ştie nici să asculte. Cât de clar vorbeşte Duhul Sfant în cartea Apocalipsei, cap. 2, v. 7 şi 11:
” Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu..... Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua.”
Este timpul să ne schimbăm felul de a ne vedea pe noi înşine, este timpul să ascultăm ce spune Duhul Sfant şi să practicăm această asceză a limbajului în relaţiile cu cei din jurul nostru, în relaţia noastră cu Dumnezeu, vorbind mai puţin şi ascultand mai mult, pentru că nu toate greşelile mai pot fi reparate. Este extrem de greu, dar nu imposibil să practicăm această esceză a limbajului. Totul e să vrei! “Dacă va voi omul, de dimineaţă pană seara ajunge la măsura dumnezeiască” ( Ava Amonie). Totul porneşte din interiorul nostru, cum suntem în interior suntem şi în afară.
Închei aceste rânduri aici, pentru a nu cădea în extrema vorbăriei, nu înainte de a reda încă un cuvânt al fr. Traian Dorz, pe care l-am găsit răsfoind paginile cărţii părintelui Ioan Tiberiu Vişan; “Sub privirile sfinţilor zilei”; ed. Anastasia; pag. 548:
“ ...Evanghelia adevărată nu se propovăduieşte mai întâi cu cuvântul, ci mai întâi se propovăduieşre cu tăcerea. Şi nu numai cu picioarele, ci mai întâi cu genunchii şi numai întâi cu vorbele gurii, ci mai întâi cu lacrimile ochilor şi numai întâi cu gesturile mâinilor, ci mai întâi cu bătăturile lor. Evanghelia propovăduită în felul acesta este singura Evanghelia vie, adevărata, rodnică şi sfântă. Şi propovăduitorii unei astfel de Evanghelii sunt adevăraţii trimişi ai lui Hristos. Toţi ceilalţi - care nu sunt aşa şi nu fac aşa – sunt nişte diletanţi netrebnici, nişte profitori ai cucerniciei care şi-au făcut din Evanghelia o meserie convenabilă şi din Hristos un motiv de câştig uşor şi necinstit. Tu din care aceste două tagme faci parte? Se vede după mâinile tale, după genunchii tăi, după viaţa ta!”

5 comentarii:

Miriam spunea...

E minunat ce pot face cuvintele!!!..Câtă mângâiere pot aduce...Ai demonstrat încă şi încă o dată aici şi pe Psalmdedor...


,,CUVÂNTUL!!!...Ce nobilă menire are!!!...Cuvântul nostru poartă în sine un întreg univers de iubire...sau de ură...
Sunt două ,,cuvinte”: ,,cuvânt” şi ...,,Cuvânt”...
În ,,Cuvânt” s-a întrupat Iubirea, Lumina, Adevărul, Viaţa...
Când pătrundem înţelesul ,,Cuvântului”, de fapt suntem pătrunşi de Însuşi Cuvântul, şi atunci tu, eu, noi devenim lumină, iubire, adevăr, izvor de viaţă...
Cuvântul – Hristos – este oglindirea slavei Tatălui...mireasmă a Cerului...adiere a Duhului Sfânt...

Ce e ,,cuvântul” meu?! Ce e ,,cuvântul” tău?! Ce sunt ,,cuvintele” noastre?!...
Ce poartă în sine?!Ce lasă în urma atingerii lor?!
De multe ori suntem ridicaţi pe înălţimi de Tabor prin cuvintele aproapelui...de ceea ce le animă a fi rostite, de felul cum sunt rostite...
Alteori, în urma unei conversaţii ne simţim tulburaţi...şi ne simţim aşa pentru că iubim interlocutorul nostru....Ne simţim aşa pentru că apele iubirii din sufletul nostru au fost tulburate de bolovanii grei ai vorbelor rostite fără gingăşia rostirilor Lui Hristos...
Undele create se răspândesc în cercuri tot mai largi, trecând dincoace de lăuntrul nostru...
...şi atunci privirea ne trădează fiindcă lumina din priviri apune...zâmbetul se stinge...cuvintele se opresc la marginea rostirii...
Când apele limpezi ale iubirii sunt tulburate, chipul Lui Hristos nu se mai poate oglindi în ele...

Frânturi de...rugăciune...

Doamne, îţi mulţumesc pentru ,Cuvânt” şi pentru ,,cuvânt”...
Fă-l şi pe cel din urmă mare ca şi primul...Fă din cuvintele noastre balsam ceresc, mireasmă de Rai, adiere mângâietoare...
Fă, Doamne, din inimile noastre albie adâncă şi curată, în care apele Iubirii divine să nu poată fi tulburate de nimeni şi de nimic...
Curăţeşte-ne de mâlul neiertării, al resentimentelor...
Fă, Doamne, ca orice cuvânt greu care ajunge în auzul nostru, să se transforme în petală uşoară în coborârea spre inimă, spre apele iubirii noastre…
...Şi te mai rugăm, Doamne, ca Iubirea Ta să ne umple până dă peste margini...şi iartă iubirea noastră mică...
Iubirea Ta mare poate înţelege iubirea noastră mică...şi slabă...şi o poate sprijini...şi o poate înlocui...păstrându-i limpezimea şi oglindirea până în veşnicie... "



,,...fără dragostea-Ţi de Frate
lacrimile-ar curge toate..."

adriana spunea...

este nevoie de rugaciune si ajutor si aici http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/09/12/valentina-a-fost-in-urma-ei-raluca-ana-maria-21-de-zile-orfana-de-mama-in-urma-ei-robert-marian-8-ani-orfan-de-mama/

Andrei Răduţu spunea...

M-au linistit foarte mult ce ai scris aici Sorin:)...multumesc:)

Lumina din lumina lina... Ecouri de/din lumina spunea...

Felicitari pt postare. Imi place sa cred ca omul este un cuvant din carne si oase in care rasuna ecoul divin si stiu ca cea mai puternica rugaciune poate ajunge la marginile Universului, mangaind vidul/neantul.
Oricum, scrii foarte frumos, esti un maestru al cuvantarii... Doamne ajuta!

Sorin M. spunea...

Multumesc de popas si cuvinte, Marian!