sâmbătă, 15 noiembrie 2014

PATRIOTISMUL - FRATELE DORULUI


Ce e patriotismul? Mai există? Se mai poartă? O fi lacrima de crocodil ce o varsă oamenii politici în campanie electorală când ne cerşesc voturi prefăcându-se că le pasă de ţară, când de fapt lor nu le pasă de nimic?... O fi poza vedetelor de televiziune, ce simt un singur sentiment şi acela paroxistic şi anume narcisismul, care din când în când se fac că le doare de mor sărăcia, mizeria, boala din ţară?... 

Sunt scriitoare şi totuşi nu ştiu să spun ce e patriotismul...

Să încep prin a spune ce nu este patriotismul şi poate aşa îmi lămuresc sufletul în legătură cu răspunsul la această întrebare. Patriotismul nu-i ceva ce se plăteşte şi nu e un merit pentru că îl simţi aşa cum cel ce nu îl simte nu trebuie comdamnat. Unul e bogat, celălalt sărac – asta e singura răsplată. Nu se dau premii pentru patriotism şi nu ai sentimentul patriei pentru că fluturi un steag.

Nu înţeleg nimic! vei exclama, dragă române, şi recitind îţi dau dreptate. Am încercat să spun ceva, dar nu am reuşit. Să mai încerc încă o dată.

Patriotismul e fratele dorului. Au crescut împreună într-o casă de la ţară cu draniţă pe acoperiş, cu cerdac şi cu muşcate în ferestre. Au supt împreună la sânul aceleeaşi mame căreia eu îi spun România. Mama i-a legănat şi le-a cântat dulce cântec de leagăn. Tot în braţele ei au ascultat, când dorul era prunc şi patriotismul fratele lui geamăn, pe ciobanul din Mioriţa – ce încă mai trăia – doinind din fluier. După nunta cosmică a ciobanului cu a lumii crăiasă la care au participat stelele şi luna, brazi şi păltinaşi, păsărele-mii, preoţi-munţii mari, fluierul îngropat la cap a continuat să cânte când bate vântul aşa cum şi-a dorit ciobanul şi când cântă toţi urmaşii ciobanului născuţi pe acest pământ auzind fluierul simt ceva. Ceva straniu. Inima le cântă şi le plânge în acelaşi timp. Carnea li se încrâncenează pe trup. Sufletul zboară ca o pasăre spre casa părintească, spre pământul unde au făcut primul pas şi unde tot prima dată au plâns din iubire, spre satul unde au fost prima dată la horă şi mai târziu la discotecă şi unde au ţinut prima dată o fată în braţe. Până şi spre primul sărut fuge sufletul beat de o boală fără nume. Trece şi prin cimitirul unde sunt îngropaţi străbunii. Varsă o lacrimă şi fuge mai departe... pe malul apei unde se scălda vara, spre coasta unde creşteau viorele primăvara apoi lăcrămioare; fuge şi spre casa bunicii unde mirosea întotdeauna a busuioc şi a blândeţe. Închide ochii ca să-şi amintească şi să retrăiască mângâierea bunicii ce părea mai mult înger decât om şi aşa a rămas pentru toată viaţa în amintiri.

Patriotismul e transformarea sufletului în pasăre când eşti departe şi ţi-e dor de casă. E cântecul fluierului ciobănaşului din Mioriţa pe care îl aude inima şi parcă îl şi cântă odată cu fluierul din cer. Oare mai naşte poporul meu doină de jale?! Oare mai doineşte de urât şi de dor cum făceau străbunii?! Căci ţine de patriotism să-ţi vină să plângi cu doină când niciun cuvânt nu te ajută să te vindeci de dor. Când eram copil bunicul doinea mergând prin pădure după bureţi şi pădurea îi amplifica tânguirea din cântec în care îşi jelea soţia – pe bunica – ce a murit tânără în timpul unui slujbe de Maslu la mănăstire la Slatina şi eu mergând în urma lui mi se părea că întreaga pădure plânge şi freamătă de jalea cântecului lui. Îi simţea frunza durerea amară, dorul greu, părerea de rău şi de atunci am rămas cu credinţa ca omul poate plânge de durere cântând. Nu am auzit niciodată pe nimeni doinind mai frumos ca bunicul. Nu-mi amintesc cuvintele cântecului, nici melodia nu mi-o amintesc clar, dar am în suflet sentimentul ce lega pădurea, bunicul şi pe mine ca un tot de parcă o singură inimă ar fi bătut în toţi. Frunză era inima bunicului, frunză eram eu ce-l ascultam, frunză era codrul întreg ce fremăta. Totul era o frunză bătută de vânt... Am trăit ani în şir cu amintirea cântecului bunicului şi cu credinţa că nimeni nu poate să cânte ca el. Când mă durea tare aşa cum doare pe fiecare când viaţa îi dă lecţii plângeam. Plângeam şi apoi o luam de la capăt. Dar într-o zi nu am mai putut plânge şi în loc de plâns m-am trezit doinind. Cântam ca bunicul şi nici nu-mi dădeam seama de asta. Eu credeam că plâng! Undeva în sângele meu se pastrase ca o moştenire cântecul bunicului şi renăştea ca să mă vindece. Ce fericită am fost când am realizat că doina bunicului trăise ascunsă în mine şi din durere renăscuse!

Am plâns la frunză de nuc Tot amarul ce îl duc. Am plâns la frunză de fag Ca să ştie tot ce trag. M-am zbătut ca foaia-n vânt Şi am cântat în loc să plâng...

Cântam eu şi cânta în mine bunicul şi înaintea noastră au cântat toţi străbunii ce dormeau în noi. Să fie patriotismul acest cântec, acest sentiment că eşti legat de cei ce au fost şi încă sunt în tine, că nu eşti începutul, nici sfârşitul, ci o treaptă în coloana ce se cheamă neamul tău?... Nu ştiu. Ştiu doar că din ce în ce mai des sună doina străbunilor în mine şi când nu o pot cânta o scriu cu cuvinte.

Să fie sentimentul, dragă române, ce îl ai la sărbători fiind departe de ţară, de plantă scoasă din pământ şi cu rădăcinile uscate în aer când stai cu cozonacul în mână şi nu-l poţi mânca şi te simţi singur pe lume şi al nimănui căci nu ai sărbători şi nici fraţi prin străini? Cozonacul nu-i ca la mama, colinde nu coboară din cer la Crăciun, în jurul bisericii nu cânţi „Hristos a înviat!” în noaptea de Paşte şi dintr-o dată realizezi că prin străini ai totul şi nu ai nimic.

Nu e un merit patriotismul şi nici un motiv de laudă, dar e sigur o bogăţie! E sentimentul că aparţii unui pământ şi unei culturi, că nicăieri nu este cerul atât de albastru ca în locul unde te-ai născut tu şi nici munţii atât de înalţi şi de falnici. Nici apa nu e nicăieri atât de bună ca acasă. A fi patriot înseamnă să fii bogat chiar dacă eşti cerşetor căci în inima ta ai şi munţi, şi cer, şi doină, şi baladă...
Trimis pe mail de LUMINIŢA ALDEA
autoarea romanelor "NISIPURI MIŞCĂTOARE" si "ACASĂ",
si a volumului de versuri "SUFLETUL MEU: UN MORMÂNT DE VISE"
publicate pe site-ul GLOBUSZ PUBLISHING

Un comentariu:

Mariana spunea...

Sorin, articolul Lumintei, gandurile ei minunate, mi-au amintit de un eseu de al meu...în care am pus sufletul în palme...

Iată-l:

,,Ce-i Iubirea de PATRIE?!…

Ce mai e Iubirea de PATRIE ?!
…poate, Iubirea de-ACASĂ.
…poate, dorul acela care ţi s-a-nfipt în inimă când pribegeai oriunde la margine de lume’ndepărtată, ca într-un exil…
…poate, miracolul acela care transformă imaginea sublimă a părinţilor tăi în icoană sfântă ţinută duios la piept, aproape de lăuntrul tău, pentru a nu te mai simţi aşa de singur în labirintul existenţial.
Iubirea de Patrie – lacrimă strivită-n gene la zvon de colind abia murmurat, aducător în sufletu-ţi de copil pribeag prin lume de acel unic, dulce şi divin ecou al Sfântului Crăciun al copilăriei tale fără de griji…
Iubirea de Patrie… Ce mai este, oare, pentru mine?…
…poate, amintirea stăruitoare a întâiei mele îngenunchieri în faţa icoanei cu candela licărindă, întâia amintire a bunicii, a mâinii ei aspre, dar caldă şi mirosindă a busuioc şi a bunătate ce mi-a împreunat mânuţele firave a rugăciune şi mi-a îndreptat gândul spre „Tatăl nostru”, al tuturor…
Dar pentru tine ce-i Iubirea de Patrie?
…poate, respectul pentru blândeţea şi înţelepciunea întâiului tău dascăl, poate amintirea primei zile de şcoală cu tainele abecedarului, într-o toamnă caldă, cu adieri de crizanteme albe şi cu atâtea chipuri fericite şi uşor speriate ale învăţăceilor, gata să-şi unească plânsul cu al tău…
…poate, amintirea primului cuvânt scris: „mama”, uneori cu iniţială mare…
Pentru tine, poate, Iubirea de Patrie este dorul primei Iubiri… Amintirea aceea năvalnică a dansului ameţitor al florilor de măr, al frunzelor de castan sau al fulgilor de nea, furişaţi în universul vostru de iubire, topiţi în rouă de lacrimi fericite.
Şi, poate că, în iarna vieţii tale, cu tâmplele ninse de albul îngerilor, Iubirea de Patrie devine iubire de ţărână, de acel loc de veci al părinţilor tăi…
Vrei ACASĂ! Vreau ACASĂ! Un alt fel de ACASĂ… Un liman al veşniciei mele, un liman al veşniciei tale, acea lume a îngerilor care se regăseşte în tine, şi, poate, şi-n mine, dintotdeauna…Unde vrei să fii tu, oare?!
…vrei ACOLO unde un Tată iubitor, o Maică şi-un Fiu te-aşteaptă pentru o îmbrăţişare divină, iertătoare?!
…vrei ACOLO unde îngerii murmură cântare de biruinţă şi îl slăvesc pe Dumnezeul noii tale Patrii, o Patrie a Eternităţii, fără lacrimi, fără doruri, fără doine de jale?!
Ştiu ce-i Patria pentru tine!!!
…Te-ai regăsit în toate aceste amintiri, şi iubiri, şi doruri… şi, poate, incertitudini…
…şi mai ştiu că sufletul tău vibrează a doină de dor, pentru că-ţi iubeşti Patria ta, care-i numai a ta… doar a ta…
Ţi-e dor! Ştiu! Ştiu că-ţi este DOR!!!
… Întoarce-te ACASĂ! Rămâi ACASĂ! "

...ceva doineşte şi în mine...doineşte şi plânge...Mă bucur enorm că tatăl meu, pe care l-am visat aseară, mi-a pus numele Doina :)

Sorin, trebuie neapărat să veniţi în Bucovina, în acest ţinut de baladă, de doină de dor...Încă răsună acordurile Baladei lui Ciprina Porumbescu aici.