sâmbătă, 6 septembrie 2014

Gânduri de toamnă


Îmi simt inima
ca o aripă frântă de înger.
Sufletul mi-e tăiat
în cioburi de vise.

Am pierdut tot ce puteam pierde.
M-a durut tot ce poate durea.
Am plâns toate lacrimile.

Cum îşi repară îngerii
aripile?
Cum se vindecă sufletul
tăiat în vis şi vestejit de dor?


Acum,
că ştiu cine sunt,
că am avut inima înfrântă şi zdrobită
cum scrie în psalmi,
ce o să urmeze?
Ce lecţie?
Ce zbor?
Ce cădere?
Ce înalţare?

Nu îţi cer nimic, Doamne!
Sunt înţeleaptă
atât cât m-a putut face durerea şi lacrima.
Nu mai vreau să-mi împlineşti dorinţe,
ci eu vreau să împlinesc dorinţele Tale!
Nu vreau să-mi dai nimic
şi nu cer, îngenunchiată în faţa icoanelor, nimic!
Când îngenunchez o fac ca să-ţi dărui inima mea!
Mă supun voii Tale şi aştept calea Ta!


de Luminita Aldea

4 comentarii:

Sorin M. spunea...

Ce lectie minunata m-ai invatat Luminita, prin aceste ganduri binecuvantate! Ce lectie minunata...
Multumesc

elena marin-alexe spunea...

Ce o sa urmeze? O noua lectie de zbor....si o invingere...poate.
Minunate aripi de vers!

Anne spunea...

Suuperb..o lectie minunata

Mariana spunea...

Când simţi că aripa ţi-e frântă şi inima zdrobită, cine are ne-ar putea înţelege mai bine decât cineva ce trece tot pe acolo...
Soluţia nu e doar să ne plângem durerea, ci să împrumutăm aripa noastră celuilalt...să zburăm împreună...chiar de va fi nevoie să o smulgem pe a noastră...

Versurile de mai jos, le dăruiesc ca pe o aripă de dor...

( 14 aprile 2009 – neputând a zbura însingurat...)

ZBOR ÎNSINGURAT?

În roua dimineţii răsar atâţia sori
Că nu mai ştii la care privirea să-ţi cobori...
Priveşti cu bucurie spre-un strop mai singurel
Dar afli cu mâhnire că plânge doru-n el.

El se născuse noaptea în visul prea frumos
Când lacrima de înger îl plânse-n lume, jos...
Alăturea, în iarbă, stătea acum întins
Cu aripile frânte de visul ce s-a stins...

M-apropii cu sfială şi zborul îmi opresc
Să torn balsam pe rană , să vindec, să iubesc...
Dar tristul îngeraş mă-ndeamnă ca să zbor
Şi-n locul lui, Albastrul să-l cuceresc cu dor.

Aceasta i-e iubirea ce tainic mi-a vorbit.
Am ascultat îndemnul şi-n urmă i-am zâmbit
Că nu puteam să zbor când el zăcea întins...
Am spus şoptit o rugă şi-apoi încet am plâns.

Cum voi putea eu oare să zbor însingurat
Lăsând durerea-n iarbă cu chipu-nrourat?!
Iubirea-mi porunceşte să stau încă un pic
Să-l învelesc cu aripi, spre Cer să îl ridic.

Şi dacă vindecarea prea greu va apărea
Voi smulge-a mea aripă!... Ce dacă va durea?!...
Abia atunci iubirea va semăna cu-a Lui,
Abia atunci zbura-vom pe-Aripa Cerului.


Luminiţa, versul tău e absolut superb! E un picur de rouă pe sufletu-mi însetat...Fii binecuvântată!

Sorin, mulţumesc din suflet că ne dăruieşti asemenea postări ca un balsam peste sufletul obosit...