Păcatul şi urmările lui

PĂCATUL!

Păcatul e pricina tuturor relelor din viaţa oamenilor şi de pe pământ. Nenorociri, foamete, război, cutremure de pământ şi boli...
Adunând toate durerile şi suferinţele din toate casele şi spitalele, putem scrie deasupra lor:
„Iată, urmările păcatului!"
Adunând toate pedepsele, descurajările şi mizeria celor din închisori, putem scrie deasupra lor:
„Iată, urmările păcatului!"
Intrând în cimitire, să deschidem criptele şi mormintele şi adunând tigvele şi oasele morţilor, să scriem deasupra:
„Iată, urmările păcatelor!"

Păcatul distruge totul, tăgăduieşte totul, este întunericul, este ruina, este moartea.
Dumnezeu n-a voit niciodată ca vreo creatură a mâinii Sale să fie nenorocită.
El a făcut pe om şi întreagă făptura numai cu scopul de a fi fericită.
El a dat păsărilor cântecul lor frumos; florilor mirosul lor plăcut şi văzduhului balsamul lui înviorător.
A dat zilei soarele surâzător şi nopţii podoaba stelelor şi a lunii.
El dorea ca zâmbetul şi fericirea să fie adorarea statornică a făpturilor Sale, şi bucuria să se ridice spre ceruri ca mireasma de tămâie a jertfelor plăcute şi primite.
Însă păcatul a schimbat făptura fericită a lui Dumnezeu într-un nenorocit;
odraslei lui Dumnezeu, care a fost întocmită după chipul şi asemănarea Sa,
i s-a întunecat cu totul faţa, iar puterea şi voinţa i-au slăbit, înclinând de-acum mai mult spre rău.
Păcatul a dărâmat fericirea minunată a omului, făcând din el un cerşetor nedemn, un netrebnic, un vierme ticălos ce se târăşte prin pulberea pământului.
Cât de fericit a fost omul când trăia şi se desfăta în faţa privirilor Creatorului său!
Îndată ce a săvârşit păcatul, el s-a ascuns din faţa Domnului (Genesa 3, 9).
În starea de nevinovăţie, omul avea o fericită legătură cu Dumnezeu, dar păcatul a rupt-o.
Viaţa de păcat este o fugă continuă, care duce la o depărtare tot mai mare de Dumnezeu.
Urmarea este dezamăgire, cuget pătat, necazuri, strâmtorare, temeri, suferinţe, rău, numai rău!

Păcatul! Cât de înşelător este şi câtă pustiire aduce el în viaţa oamenilor!
Cât de mult strică el frumuseţea sufletului! ...
Ce paragină face el din grădinile înflorite ale nevinovăţiei!...
El schimbă ciripitul voios al neprihănirii în croncănitul de corbi al cârtirilor, nemulţumirii, mâhnirii şi blestemului...
Ce privire limpede avea tânărul acela ieri, şi ce gingăşie tânăra aceea!
Şi astăzi? Privirea lui e păinjenită, întunecoasă, înfăţişarea ei neplăcută şi neprietenoasă.
Urmele păcatului! Când castitatea vieţii e pierdută, cerul vieţii s-a acoperit cu nori;
şi noaptea ameninţă să învăluie întreaga viaţă cu umbrele ei.
Iată de ce urăşte Dumnezeu păcatul şi este apăsat şi îndurerat de el: păcatul face fiinţele Sale nenorocite, aruncând în mizeria şi nefericirea cea mai amară, sărmanele inimi omeneşti.
Să ne gândim apoi că păcatul atacă pe Dumnezeu în toate însuşirile Sale; dă năvală asupra tronului Său, străduindu-se să distrugă Fiinţa Sa.
Ca o săgeată otrăvită, păcatul ţinteşte la inima lui Dumnezeu, ca să fie, dacă ar putea, omorâtor al Lui...
Grozav şi înfiorător este acest lucru, dar este aşa.
Şi mai întrebi:Ce este păcatul?

CE ESTE PĂCATUL?

El este „abaterea" de la Legea morală a lui Dumnezeu... este „greşirea ţintei" în îndeplinirea voii lui Dumnezeu..
Păcatul este „fărădelegea", ceea ce înseamnă a merge împotriva voii lui Dumnezeu...
Păcatul este „nelegiuirea", ceea ce e tot una cu a nu ajunge să faci binele, „binele" care este voia lui Dumnezeu.
Păcatul este „nedreptate", adică pierderea din vedere a căii înguste şi drepte a lui Dumnezeu...
Păcatul este o „înşelăciune",
- adică a te crede că eşti ceva în faţa lui Dumnezeu, când de fapt nu eşti...
Păcatul este „călcarea legii", adică stricarea legilor divine, neascultarea faţă de Dumnezeu, răzvrătirea împotriva Lui.
Păcatul este „iubirea de sine" fără măsură, (exagerată) - împotriva tuturor fiinţelor şi chiar a lui Dumnezeu.
Acest fel de iubire de sine este spiritul unei voinţe de fier a egoismului, care explică toate păcatele oamenilor.
Toate păcatele se nasc din iubirea de sine atât de mare, încât răstoarnă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor.
Păcătosul se face pe sine însuşi centrul în jurul căruia clădeşte totul.

Într-un cuvânt se poate spune: tot ce mă desparte de Dumnezeu şi de semenii mei, este păcat.
Orice lucru făcut numai de mântuială, tot ce se ocupă numai de o parte şi neglijează restul, tot ce se gândeşte numai la momentul care trece şi nu se interesează decât de simţuri, este păcat.
Cu alte cuvinte, păcatul este tot ce s-a răsculat împotriva vieţii, veşniciei, adevărului şi a lui Dumnezeu.

Şi mai întrebi: Ce este păcatul?
Nu este el oare o ofensă adusă înţelepciunii lui Dumnezeu? Dumnezeu îţi porunceşte să faci voia Lui şi dacă tu faci contrariul, e pentru că tu te faci mai înţelept şi zici: eu ştiu mai bine ce este bine pentru mine, Dumnezeu nu ştie.
Tu explici totul, ca şi când înţelepciunea infinită a lui Dumnezeu ar fi în rătăcire, şi tu, făptura unei zile, ştii mai bine, eşti un judecător mai bun în ce priveşte fericirea, decât însuşi Dumnezeu.
Păcatul tăgăduieşte bunătatea lui Dumnezeu, căci prin păcat tu spui că Dumnezeu nu ţi-a dat tot ceea ce te-ar fi făcut fericit.
Dar acesta nu este felul de a lucra al unui tată bun şi iubitor, cum zice că este El.
Deci, păcatul, cu o mână vatămă înţelepciunea lui Dumnezeu iar cu cealaltă bunătatea Lui.
Păcatul loveşte apoi în îndurarea lui Dumnezeu.
Şi cu cât păcătuieşti mai mult, cu atât mai neruşinat eşti în faţa Lui.
Şi cu atât e mai vinovat păcatul tău, cu cât îndelunga Sa răbdare te îngăduie mai mult.

Dacă tu n-ai suferit nici o boală, nici o pagubă, nici o cruce şi ai petrecut timpul în desfrânări şi răzvrătiri îndărătnice, nu vrei să vezi că bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?...
Iar dacă o suferinţă te-a cercetat, aceasta nu este decât cercetarea pe care ţi-a făcut-o îndurarea Lui, pentru binele tău, chiar dacă tu vei gândi poate altfel.
Poate fi numită aceasta o durere mică, atunci când Dumnezeul dragostei vede cum desfrânaţii şi desfrânatele risipesc bunurile şi prădează averea şi darurile pe care li le-a dat El?
El nu poate suferi ca să ajungă copilul Său la o aşa mare înjosire, încât chiar însuşi harul care cheamă la pocăinţă să fie aruncat la pământ şi călcat în picioare.
Pe lângă aceasta, vrem să reamintim celor nepăsători şi nepocăiţi că fiecare păcat este o îndărătnicie, încăpăţânare, faţă de puterea lui Dumnezeiască.
Acela care păcătuieşte este asemenea unuia care ridică pumnii contra măreţiei cereşti a lui Dumnezeu, provocându-L şi dorind ca să-L nimicească, întotdeauna când tu păcătuieşti, provoci pe Dumnezeu să-ţi dovedească, dacă El îşi poate menţine legile Sale drepte.
Lucrezi împotriva Legilor Lui, ca să-ţi baţi joc de ele, fiindcă el nu pedepseşte îndată.
Este oare aceasta puţin lucru, ca un vierme, creatura unei zile, să provoace pe Dumnezeu, care a făcut toate şi ţine totul prin puterea cuvântului Său?
Cum să nu-L supere, cum să nu-L obosească pe El astfel de insulte şi necinstire?
Gândiţi-vă la oricare dintre însuşirile Lui -păcatul a pătat-o.
Vorbiţi despre Dumnezeu din oricare privinţă vă convine; vedeţi că păcatul a aruncat o pată asupra Lui.
Păcatul a lovit în dragostea Lui, în răbdarea, bunătatea şi în toată Fiinţa măreaţă şi sfântă a Sa!...
Ce răutate mare este păcatul! Păcatul e rău, numai rău; de aceea el displace şi este o scârbă înaintea Celui Prea înalt.
Păcătosule! Ştii tu că orice faptă a neascultării tale este o crimă faţă de Dumnezeu?
Ce altceva cauţi şi trebuie să cauţi tu, decât pe Dumnezeu, adevăratul tău Stăpân şi Domn, pe care trebuie să-L asculţi şi să-L urmezi!...dar întotdeauna când nu faci voia Sa, tu faci pe placul voii tale.
Şi asta înseamnă că tu te faci Dumnezeu, iar pe Cel Prea înalt îl desdumnezeieşti, îl dejoseşti, coborându-L mai pe jos decât omul.

Este o nimica această insultă, ca să-I iei coroana de pe cap şi din mâna Sa toiagul de domnie? Nu!
Păcatul este o astfel de faptă, un astfel de rău, încât nici cerul n-ar mai fi putut sta, dacă el n-ar fi fost pedepsit.
Dacă această crimă ar rămâne nepedepsită, atunci, roţile împărăţiei cereşti ar fi smulse de la osiile lor şi întreagă conducerea înţelepciunii cereşti ar fi dărâmată.
O astfel de trădare faţă de Dumnezeu nu poate să merite decât cea mai mare şi mai aspră pedeapsă.
Pentru a ajunge la culme, păcatul este un atac asupra lui Dumnezeu.
Păcatul nu vrea să fie nici lege (care să-l judece), nici judecător care să-i ceară socoteală.
Este un fleac aceasta, ca să fii un ucigaş de Dumnezeu, şi să doreşti izgonirea Lui din lumea pe care a făcut-o El?
Este aceasta un lucru pe care să-l poţi trece cu vederea atât de uşor? Poate Cel Prea înalt să audă astfel de lucruri şi să nu fie apăsat de greutatea lor?

CÂTEVA PILDE

Proorocul Osea înfăţişează pe păcătos cu un cântar în mână, gata să cântărească, într-o parte a cântarului pune pe Dumnezeu, iar de cealaltă plăcerea păcatului, patimile, nemulţumirile ori răzbunările lui.
Un timp stă la îndoială, dar apoi se hotărăşte şi zice: „Plece Dumnezeu şi să biruie voinţa mea. Eu rămân cu păcatul!".

Când citim despre Pilat că pentru a îndupleca mulţimea a pus pe Iisus cel nevinovat, biciuit, încununat cu spini, acoperit de scuipat, alături de Baraba, criminal şi obraznic, şi toţi strigară: „Iisus să moară!... să trăiască Baraba!", noi ne cutremurăm, şi totuşi, aceasta este istoria noastră de totdeauna, când păcătuim.
Da, ori de câte ori săvârşim păcatul, noi strigăm de fapt: „Dumnezeu să moară!... diavolul să trăiască! Răstigniţi pe Iisus, trăiască sudalma, trăiască beţia, destrăbălarea, ura şi poftele!" Groaznică biruinţă au secerat atunci marii preoţi în curtea lui Pilat!...
Ah, dar această biruinţă se repetă ori de câte se faptuieşte păcatul.

Când citim că Iuda a vândut pe Dumnezeiescul Său învăţător pentru treizeci de arginţi, deplângem atâta orbie!... dar ce altceva face păcătosul decât să reînnoiască de fiecare dată, când păcătuieşte, această vânzare urâtă, pentru o nimica toată.
Pentru puţină mânie, pentru un oarecare lux, o lăcomie, o privire, o vorbă, o plăcere, o mână de orz, ori o fărâmă de pâine!

Când auzim povestindu-se că păgânii, în locul lui Dumnezeu adoră soarele, luna sau animalele, simţim compătimire pentru ei, dar păcătosul este şi el un idolatru, fiindcă a înlocuit pe Dumnezeu cu păcatul căruia-i slujeşte.

Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut şi binecuvântarea părintească pentru un blid de mâncare.
Mai târziu, când şi-a dat seama de ceea ce a făcut a început să plângă, să se tânguiască strigând: „Vai de mine păcătosul, ce-am făcut! Pentru atât de puţin, am vândut toată avuţia mea!"
Dar de o sută de ori mai nenorociţi suntem noi când păcătuim, căci prin păcat vindem diavolului toată moştenirea noastră, fericirea noastră veşnică, Paradisul; azvârlim în mâna vrăjmaşului tot ce este mai scump şi mai de preţ, pentru o nimica toată.

ACESTEA NU SUNT EXAGERĂRI!

Vă rog să nu credeţi că această alarmare împotriva păcatului ar fi de prisos.
Ba, cineva ar vrea să spună că prea exagerăm, vorbind în felul acesta.
O, nu, dragii mei, aici n-aveţi dreptate!
Păcatul este şi rămâne o astfel de grozăvie, că niciodată puterea de închipuire omenească nu va putea să-l arate aşa cum este el, în toată grozăvia lui.
Şi nu va fi niciodată cu putinţă buzelor muritoare ale omului - chiar şi dacă ar fi atinse cu cărbunii aprinşi de la altar, ca ale lui Isaia - să zugrăvească marea hidoşenie a păcatului, şi chiar dacă ar tuna de mii de ori contra celui mai mic păcat săvârşit contra lui Dumnezeu, tot e prea puţin, faţă de ceea ce este păcatul înaintea Lui.

Citat din cartea "Păcatul" scrisă de fr. Ioan Marini, editura "Oastea Domnului" SibiuAceastă carte se poste citi şi pe net aici