Notă de lectură - Călătorie în sufletul unei cărți semnate de Ileana Cornelia Neaga

 

Încă din primele rânduri ale volumului „Din veșnicii am împletit cununi - în grai și nu numai” publicat la editura pim, Iași 2023, autoarea nu se prezintă ca scriitor, ci ca om - un om care, după ani de gânduri acumulate, simte nevoia să aștearnă pe hârtie trăiri, amintiri și doruri. E ca un început spus în șoaptă, fără ambiție literară, dar cu sinceritate dezarmantă. Citind, ai impresia că porți o conversație cu cineva drag, care își deschide sufletul și îți încredințează gândurile.
 
Scrisul capătă forma unei „oaze de liniște”. Este un refugiu, o căutare de sine. Într-o frază, mi-a rămas imaginea „versurilor alandala” ce curg printre cafele și dimineți, în ritmul propriu al unei vieți trăite între dor și viața la țară.
 
Pe măsură ce cartea se desfășoară, atmosfera capătă contururi jucăușe și poetice. Vara este văzută ca o copilă năstrușnică sau o mireasă rușinoasă, cu mofturi și doruri, iar haiku-ul ce invită sufletul la naivitate e un moment de respiro și zâmbet:

 
„naivitate - / fă-te suflete, copil / pe sânul verii.”
 
În paginile care urmează, durerea își face loc - dar nu ca o rană de nedepășit, ci ca o parte din firescul vieții. Autoarea folosește imagini poetice desosebite și vorbește despre cuvinte vechi, din graiul ardelenesc, care adaugă culoare și profunzime. Aici, nu doar durerea e împărtășită, ci și limba în care se rostește - o limbă de acasă, cu „topcilă”, „boscorogea” și „cișcaneu”
 
Ajungem într-un moment de intimitate rurală: „Lada de zestre” devine un tablou viu în care bunica e surprinsă torcând cânepa, cu hainele ei de lână albă și gândurile împachetate printre rânduri. Este o evocare simplă, dar de o putere emoțională rară - tradiția devine memorie, iar memoriile devin poezie.

”Mă lua buna-n luncuță ca să căpălească locu / Unde de cu noaptea-n cap, cu hîrlețu-o săpat moșu / Semăna pe holdicuță, cânepa doar printre ”geite” / Să aibe cu ce să umple, lada de zestre la fete”

Iarna își face apariția în versuri ca o „minune”, o stare de grație în care se amestecă dorul de școală, de Crăciun și de copilărie:
 

„Amintiri de altădată îmi ung sufletul spre seară / Când iarna ningea într-una și nu o simțeam povară / Pârtie printre nămeți facea cu lopata, bunul / De-acasă până la școală, neobosit croind drumul”

 
Apoi, copilul prinde glas. În scrisorile către Moș Crăciun, dorințele nu sunt doar pentru jucării, ci pentru o surioară, un brăduț, un căluț din lemn - simboluri ale nădejdii și ale nevoii de afecțiune. Umorul discret contrastează cu duioșia versurilor, creând o stare de visare lucidă.
 
Fericirea este apoi explorată ca un mister:
 

„Fericirea o fi oare colorată? De câtăva vreme mă întreb, mereu /  Poate-i  incoloră, poate o fi mată / A durat culoarea de la curcubeu? //  Ca un cameleon, culoarea ea își schimbă…”

 
Această căutare poetică a unei definiții devine un joc de întrebări și emoții. Fericirea nu se definește, ci se simte. Se trăiește. Și e mereu altfel.
 

Finalul vine ca o îmbrățișare. Cartea se încheie cu o invitație către România - patria ca spațiu al sufletului, al tradițiilor, al oamenilor care încă mai cred în frumusețea lucrurilor simple. Versurile prind contur:
 
„Vino prietene, în țară / Unde dorul s-a născut / N-aștepta, să treacă vara / Vino eu te-aștept de mult.”
 
Autoarea, Ileana Cornelia Neaga, este mai mult decât o poetă. Este o arhivă vie a sufletului rural, o femeie care și-a descoperit târziu, dar cu putere, talentul de a îmbrăca în vers tot ce ne face români - graiul, obiceiul, dorul, copilăria, iubirea, viața. Cartea aceasta nu e doar o colecție de gânduri, ci o plimbare prin anotimpurile sufletului său.
 
Cine citește „Din veșnicii am împletit cununi - în grai și nu numai” nu o va uita. Pentru că odată ce ai auzit glasul Corneliei printre versuri, dorul ți se așează la masă. Și te simți, brusc, mai acasă.
 

 

31.07.2025

Sorin Micuțiu