Mama – umbre, ecouri și regăsiri

 

                Am crescut cu dorul unui cuvânt pe care nu l-am putut rosti niciodată cu adevărat. ”Mamă.” Îmi răsuna în suflet mai mult ca o chemare decât ca un glas concret, o umbră caldă ce mă îndruma atunci când totul părea pierdut. Ea nu a fost acolo să mă prindă când cădeam, să mă mângâie când aveam febră sau să-mi zâmbească în serile liniștite, decât în primul an din viață. Și totuși, a fost. A fost mereu. 
          Când eram copil, chemam „mamă” în rugăciunile mele. În acele momente de încercare, când doar cerul putea fi martor, o chemam cu o disperare tăcută. Și răspunsul venea, de fiecare data, ca o tainică minune, ca o liniște care îmi spunea că nu sunt singur. În prezența ei nevăzută, găseam puterea să merg mai departe. 
          Anii au trecut, iar eu am devenit tată. Și abia atunci, în privirea copilului meu, am înțeles. Am înțeles ce înseamnă să fii pentru cineva un far, un refugiu, un sprijin nesfârșit. În momentele când copilul meu mă cheamă cu glasul plin de iubire – „tată” – aud ecoul propriilor chemări de odinioară. Și mă regăsesc pe mine. Mă regăsesc copilul pierdut, dar și pe mama, cea care, deși a plecat, a lăsat un dor ce m-a făcut un om puternic. 
          Acum știu: mama nu este doar un trup și o voce. Ea este iubirea necondiționată pe care o port și o transmit mai departe. Prin mine, mama mea trăiește în fiecare gest de grijă pe care îl ofer copilului meu. Am devenit legătura dintre ea și viitor, iar aceasta este răscumpărarea mea. 
          Cuvântul „mamă” încă mă răscolește. Îl rostesc, dar acum îi dau sens prin ceea ce fac pentru copilul meu. Când mă privește și îmi spune „mulțumesc” fără cuvinte, o simt. Simt că mama mea veghează, mândră că, la rândul meu, sunt un părinte care crede în puterea iubirii moștenită de generații și generații.
          Pentru cei care au suferit despărțirea de o mamă dragă, vă spun din toată inima: durerea nu înseamnă absență, iar pierderea nu înseamnă sfârșit. O mamă plecată continuă să trăiască în amintirile, în iubirea și în lecțiile pe care le-a lăsat în urmă. Fiecare gest de grijă pe care-l oferiți altora, fiecare pas pe care-l faceți înainte, poartă cu sine o parte din ea.
          Viața, cu generozitatea ei tăcută, aduce în cale oameni care devin mâinile mamei în momentele în care aveți nevoie. Le mulțumesc, personal, tuturor femeilor care au avut grijă de mine într-un fel sau altul: cumnatei mamei mele, Reveica ( ce mult aș fi dorit să-i pot spune mamă, dar cred că m-a înțeles), verișorei mele, Vasilica, (m-ă consideră încă fiu, lângă ce patru băieți ai ei), surorilor mele mai mari, mamei soției mele și, bineînțeles, soției mele. Prin ele, am simțit căldura, sacrificiul și lumina care caracterizează o mamă.
 
          Pentru cei care trec prin aceste despărțiri, vă îndemn să priviți dincolo de suferință și să recunoașteți iubirea în toate formele ei. Aveți curajul să iubiți și să primiți sprijin. Mama voastră, din ceruri, vă veghează și va rămâne mereu un erou în umbra sufletului vostru.
          Fiți recunoscători pentru cei care vă înconjoară și vă poartă de grijă. În felul lor, ei continuă misiunea mamei voastre – să vă vadă zâmbind, puternici și luminoși. 
 
Dor şi lacrima de MAMA
( 21 Noiembrie 1974, Mama păşea peste pragul Bisericii Biruitoare... 

iar eu împlineam un anişor...)
 
Când m-ai născut în tristul univers
Tu ai ştiut să-i dai vieţii-un sens.
Din suflet blând şi din a ta privire,
Tu ai ştiut să-mi dăruieşti iubire.
 
Când m-ai adus pe lume, era ger.
Înger dintâi mi-ai fost, cu ochii de cer..
Mă iartă azi… uit chipul tău sfinţit,
Dar ochii mei vedeau nedesluşit.
 
Mi-e dor, mi-e dor de blânda-ţi sărutare
Ce mi-o dădeai ‘nainte de culcare.
Surori şi fraţi îmi spun: ,,Erai plăpând!”
Ei te-au văzut la capul meu plângând…
 
Veni o zi… pornit-ai pe-altă cale…
Şi lacrimi reci s-au prefăcut petale.
Azi sufletu-mi zăreşte deseori
Frumosu-ţi chip ce plânge printre flori.
 
Icoană-mi e a ta fotografie.
Frumoasă eşti de parcă ai fi vie!...
Departe-mi eşti… acolo-n ceruri sus
Mă iartă-acum!... dar dorul m-a răpus…
 
Tot dorul meu îl plâng în sfânt catren…
E ziua mea şi-ţi cânt ca un refren:
„Bucură-te, jertfă bineprimită de Dumnezeu!”
Bucură-te MAMĂ ce nu m-ai lăsat la greu!
 
Bucură-te, păzitoarea mea, mereu grijulie!
Bucură-te, că ai aprins lumina în a mea făclie!
Bucură-te, că lacrimile-ţi din năframă
m-au făcut ceea ce sunt azi, MAMĂ!
 
versuri publicate în vol. ”Patruzeci” / Sorin Micuţiu ; pref.: Cristina Ştefan. - Bacău : Art Book, 2014
 

06.03.2025

Sorin Micuțiu