Încă de la începutul muncii noastre de
propovăduire în baracă, printre cei care se strângeau de obicei să asculte
Cuvântul Domnului am observat că se ţine după noi, cu osebire, un tinerel
foarte slăbit, dar foarte agitat. În timpul stărilor noastre de vorbă cu
ceilalţi despre mântuire, despre Judecată, despre venirea Domnului, despre
viaţa ori pierzarea veşnică, acest tinerel ne întrerupea adeseori cu
nervozitate şi ură:
– Ce prostiţi
lumea cu fleacurile astea! Nu există Dumnezeu! Nu există Judecată, nu există
iad! Nu există nimic din toate astea. Vedeţi-vă de treabă, oameni.
Iar nouă ne zicea:
– Nu mai credeţi în prostiile astea şi nu-i
mai zăpăciţi pe nenorociţii ăştia cu ele. Sunt ei şi aşa nenorociţi destul!
Dacă există Dumnezeu, cum ziceţi voi, cum ar
îngădui El toate astea? Dacă ar exista Dumnezeu cu adevărat, atunci, uite, pe
toţi aceşti oameni care zic că sunt slujitorii Săi, ar trebui să-i trăsnească
imediat, aici pe loc! Că uite-i ce fac! Cutare – zise arătând spre unul – zice
că are milă de paraliticul acela care zace nemişcat acolo pe pat şi când se dă
mâncarea el se duce ca să i-o aducă, iar pe drum, de la ciubărul de ciorbă până
la patul ăstuia, se dă pe după paturi şi-i mănâncă aproape toată porţia nefericitului
care stă să moară de foame. O bucăţică pentru acesta este poate o zi din viaţa
lui.
Iar ăstalalt, uite-l cât e de gras şi de roşu,
fură pe ce pune mâna. Pui pâinea aici – şi când te întorci nu mai este, a
mâncat-o. Nu-i pasă că nenorocitul căruia i-a furat hrana moare, chiar moare de
foame. Aşa face când ici, când colo. N‑are nici ruşine, nici milă. Şi zice că
este slujitorul lui Dumnezeu...
Sau ăstalalt, de colo... Are legături cu cei
de la poartă şi primeşte pachete de acasă... Câte cinci sute de ţigări
primeşte. Apoi face comerţul cel mai blestemat. Cu câte o ţigară ia porţia de
pâine pe o zi de la aceşti nefericiţi fumători pătimaşi care ar fi în stare să
se arunce în iad pentru un chiştoc de ţigară. Nu-i vezi ce fac când vreun
miliţian aruncă în batjocură pe jos rămăşiţa lui de ţigară? Sar câte
cinci-şase, pe pântece, în praf sau în noroi, gata să se omoare unul pe altul,
ca s-o apuce...
Iată, de exemplu, nefericitul cela de colo...
de săptămâni de zile îşi dă zilnic pâinea pe câte o ţigară, iar el trăieşte
numai cu lingura de ciorbă subţire şi goală. Acum a slăbit, încât a căzut la
pat, dar nu încetează să-şi dea porţioara lui nenorocită de pâine pe ţigara
care i-o îmbie ticălosul ăsta. O cămaşă bună a ajuns la el cinci sau chiar trei
ţigări. O pereche de bocanci noi – opt sau zece ţigări... Apoi le dă la alţii
pe pâine.
Uite-i ce
geamantan plin au cu de toate!... Uite-i pe cei ca el cum sunt de graşi...
Ce mai vorbiţi voi de Dumnezeu?... Dumnezeu
este aici gardianul. Sau ofiţerul anchetator. Dacă te închini lor şi faci voia
lor, ai tot ce vrei şi o duci şi aici ca într-un fel de rai. Dacă nu, ăsta-i
iadul, uite ăsta-i! Altul nu mai există! Şi cum ar mai putea exista un altul
mai cumplit ca ăsta?...
Iar afară sunt alţi dumnezei, alte raiuri şi
alte iaduri. Dar tot cam aşa...
Odată m-am uitat ţintă la el în ochi... Faţa
lui slăbită era palidă şi buzele lui tremurau.
Atunci i-am zis:
– Dumneata eşti un om sincer şi ai un suflet
cinstit. Vino, te rog, să stăm mai îndeaproape şi mai pe îndelete de vorbă!
Eu aveam atunci
împreună cu fratele Cornel, amândoi, sus, un singur pat de la etaj. Patul
nostru era gol, fără nici măcar o rogojină. Dormeam direct pe plasa de fier,
unul lipit de celălalt, ca să ne încălzim. Pe acest pat de sus l‑am invitat pe
tinerelul împotrivitor şi nervos. Şi am început starea noastră de vorbă
amândoi...
Îl chema Cristian... Ce nume frumos şi
creştinesc. Nu era căsătorit; abia se logodise când fusese arestat. Avea numai
o mamă bătrână de care era despărţit al şaselea an acum. Era un tânăr cu
pregătire superioară. Abia fusese numit într-un post important la un minister.
Arestarea lui venise pe neaşteptate, tocmai când îşi făcea cele mai frumoase
planuri de viitor.
Timp de vorbit aveam destul! Afară era ploaie
şi frig. Corvezi nu prea erau, decât mai puţine, la cărat şi tăiat lemne sau la
descărcat şi încărcat diferite materiale. Iar pentru astea se ofereau alţii, ca
să capete supliment.
Vorbeam zile întregi, pornind de la toate
problemele, dar ajungând totdeauna la Iisus, Cel Care era încheierea şi ţinta
tuturor drumurilor, rezolvarea tuturor problemelor.
– Cum poţi explica existenţa lui Dumnezeu?
zicea el. Iar dacă există undeva în infinit această Fiinţă eternă şi puternică,
cum Se interesează de noi, de fiecare ins, de fiecare problemă a noastră? Cum
ştie El de fiecare om şi cum intervine El în mersul lucrurilor, determinându-le
într-un fel sau altul?
Am pornit de la
exemplul soarelui, care există! Şi care, deşi este undeva la milioane de
kilometri depărtare de pământul nostru, totuşi controlează şi determină în
totul nu numai viaţa întregului nostru sistem solar, ci şi viaţa fiecărei
planete în parte. Iar pe această planetă, viaţa fiecărei fiinţe, oricât de mare
sau mică ar fi ea.
– Iată o câmpie întinsă... cu nesfârşite
lanuri de grâu, de porumb, cu iarbă... Miliarde de firicele verzi care cresc în
lumina şi în căldura binefăcătoare a soarelui... Priveşte-le dimineaţa, la
răsăritul soarelui, cum fiecare din aceste firicele priveşte spre soarele
acesta care vine să-i aducă lui, fiecăruia în parte, bucuria luminii şi a
căldurii, aşa cum ar veni mama de undeva şi fiecărui copilaş al ei care îi iese
în cale, aşteptând cu bucurie şi întinzându-i obrăjorul pentru un sărut şi
mânuţele pentru un dar, ea i le dă toate astea.
În inima mamei şi în coşul ei, fiecare copilaş
ştie că el însuşi are un loc iubitor şi un dar fericit. Între fiecare copilaş
şi mama tuturor există o relaţie deosebită şi personală. Tot aşa, între fiecare
firicel de iarbă şi soare există, la fel, o relaţie deosebită şi, cum s-ar
zice, personală. Fiecare îşi primeşte stropul său de rouă şi firicelul lui de
rază de acolo din Centrul de Foc, care, deşi este la o distanţă nemărginită de el, este totuşi şi aici, chiar
lângă fiecare, ocupându-se chiar de fiecare, ca şi cum soarele acesta
imens ar fi chiar numai al său, al fiecărui firicel de iarbă sau firicel de
fiinţă. Nu ziceam noi oare când eram copii şi zgribuleam ieşiţi la soare
dimineaţa pe prispa casei încă somnoroşi: Dă-te la o parte din soarele meu?
Soarele
meu zicem şi acum, când ieşim puţintel colea lângă
baracă, să ne încălzim la puţin soare. Când este ceva mai călduţ afară...
Soarele meu,
căci de acolo eu ştiu că o rază de lumină şi o undă de căldură îmi vine din el
numai mie dintre toţi. Acel imens focar de lumină şi de căldură are această
grijă personală de mine. Are această legătură personală cu mine. Şi aşa, cu
fiecare.
Acum înţelegi cum poate fi Dumnezeu undeva, în
spaţiul imens, şi totuşi să ne poată cunoaşte, să ne poată iubi şi să ne poată
controla îndeaproape şi personal pe fiecare dintre noi?
Şi, precum soarele este izvorul vieţii pentru
plantele, pentru arborii şi pentru fiinţele de pe pământ (el le dă creştere şi
rod celor sănătoase sau uscăciune şi moarte celor bolnave), tot aşa, dincolo de
acest soare, este Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor celor create de
El.
Noi zicem că soarele este izvorul luminii şi
al vieţii... Dar adevărul mai adânc este că nu soarele este acest izvor.
Soarele este numai mijlocul văzut prin care Tatăl Ceresc, Făcătorul Nevăzut, le
dăruieşte pe toate acestea! Soarele, ştim că este materie. Şi deci nu poate
avea din sine însuşi izvorul acestor daruri vii: lumina şi viaţa.
În Sfânta Scriptură este scris că lumina a
fost creată în prima zi, dar Soarele, Luna şi stelele au fost create în ziua a
patra... Au fost deci seri şi dimineţi cu un flux şi un reflux de lumină care
nu venea de la Soare, ci venea de la El. Fiindcă nici acum lumina nu vine de la
ele, ci vine de la El, de la Marele nostru Făcător şi Binefăcător Care Îşi trimite
lumina Sa prin spaţii, spre creaturile Sale şi ele doar reflectă această lumină
spre alte creaturi apropiate lor. Precum, în mic, noi primim de la El
inteligenţa ca o lumină şi dragostea ca o căldură pe care le dăm apoi altora,
care ne sunt apropiaţi nouă: părinţi, soţie, copii, fraţi...
Dumnezeul veşnic ne dă nouă această lumină şi
căldură văzută, pentru fiinţele noastre materiale, trupeşti, prin acest soare
văzut de ochii noştri trupeşti şi perceput de simţurile acestea ale noastre
trupeşti.
Dar noi nu suntem numai trup... Şi nu suntem
în primul rând trup, materie. Ci suntem şi spirit. În primul rând suntem
spirit, suflet.
Pentru fiinţa noastră sufletească, Soarele
nostru este Hristos. Prin El, Tatăl Ceresc ne dă adevărata şi eterna Lui lumină
şi viaţă.
Din El ne primim adevărata inteligenţă,
înţelepciunea care vine de Sus.
Prin El primim viaţa adevărată şi rodnică a
spiritului...
Prin El ne primim şi fiinţa cea nouă
spirituală, cu toate simţurile ei, prin care putem percepe şi dobândi această
viaţă duhovnicească şi nouă cu toate binefacerile ei, nespus mai mari şi mai
fericite decât cele percepute şi dobândite de fiinţa aceasta materială cu
simţurile ei...
Dar, pentru cei care trăiesc numai în lumea
aceasta materială şi n-au decât simţurile acestea trupeşti, fără a avea şi o
fiinţă spirituală, cu simţuri spirituale, cu realităţi spirituale, cu o viaţă
spirituală, această lume a spiritului pare că nici nu există. Ei, care nu o
văd, care nu o cunosc, care nu o trăiesc, este oarecum normal să o nege. E oarecum
normal să nu o creadă...
Când vine însă clipa ca să li se deschidă
ochii cei lăuntrici, ochii minţii, spre această lume a spiritului, cât de cu
jale îşi aduce omul aminte de orbia şi sărăcia lui din vremea când nu cunoştea
această realitate minunată!
Cum pentru
realităţile trecătoare şi materiale îţi trebuie o fiinţă materială, cu simţuri
şi percepere de aceeaşi natură cu ele, tot aşa pentru realităţile duhovniceşti
şi veşnice îţi trebuie o fiinţă cu simţuri şi percepere de aceeaşi natură.
Fiinţa aceasta trupească ne-am primit-o din
doi părinţi trupeşti. Fiinţa duhovnicească ne-o primim tot din doi părinţi, dar
duhovniceşti. Aceşti doi părinţi sunt Cuvântul lui Dumnezeu: Adevărul
şi Duhul lui Dumnezeu: Iubirea.
Adevărul este lumina, inteligenţa,
perceperea... Iubirea este puterea, căldura, harul lui Dumnezeu.
Adevărul ne transformă mintea, raţiunea,
dându-ne o cunoaştere nouă. Iubirea ne transformă simţirea, dându-ne o inimă
nouă. O minte nouă şi o inimă nouă sunt componentele unei fiinţe noi.
Iată, aceasta este
minunea prin care Dumnezeu ne devine Tată şi Mamă, Făcător şi Binefăcător,
Viaţă, Fiinţă şi Mişcare – Unicul Izvor şi singura condiţie a fiinţei şi a
existenţei noastre...
Pentru un orb care zace în umbră, soarele este
ca şi inexistent. Tot aşa, pentru un necredincios care zace în păcat, Hristos
este ca şi inexistent!
Iar dacă starea orbului din umbră, care
trăieşte fără soare şi fără orizont, este atât de nefericită... cât de
nefericită trebuie să fie starea şi existenţa necredinciosului care trăieşte
fără Hristos?
– Spune-mi tu, dragă Cristian, în starea ta de
necredinţă, ai fost tu vreodată fericit? l-am întrebat eu după una dintre
aceste lungi stări de vorbă ale noastre.
– Nu, dragul meu, îmi zise el cu lacrimi în
ochi şi suspinând din adâncul fiinţei lui. Niciodată eu n-am fost fericit. Mi
s-a părut numai că aş putea fi... Că aş avea şi eu dreptul să fiu fericit...
Dar n-am fost.
Mi s-a părut în două rânduri scurte din viaţa
mea că sunt fericit, dar acum îmi dau seama cât de şubredă îmi era biata mea
fericire de atunci. Şi cât de repede s-a dus pentru totdeauna.
O dată, în primii ani ai copilăriei, când
aveam şi eu doi părinţi iubitori, râdeam fericit, când în braţele unuia, când
în ale celuilalt. Chiar dacă eram săraci, aveam între noi dragostea şi nu
duceam lipsă de nimic. Dar curând tatăl meu a murit, în primele concentrări,
iar eu am rămas singur cu mama mea, care muncea din greu pe la alţii ca să
putem trăi şi eu să pot învăţa...
Am mai cunoscut fericirea, o vreme scurtă,
când mama mă lua de mână şi mergeam la biserică. Acolo, îngenuncheat lângă ea
în rugăciune, eram fericit ca un copil neştiutor.
Dar de la 10-12 ani, şcoala şi lumea m-au
despărţit de biserică şi de rugăciune şi de neştiutoarea mea fericire.
Pe mama mea, pe singura fiinţă care m-a iubit
cu adevărat, şcoala şi lumea mi-au cam scos-o din inimă. Făceam loc în inima
mea tot mai mult unei alte fiinţe. Era o tânără colegă de facultate cu care
m-am logodit. Atunci mi s-a părut că sunt din nou fericit...
Dar ce curând s-a spulberat şi acest vis
scurt...
Acum sunt aici,
prin aceste pustiuri murdare şi îngrozitoare, aruncat în această junglă cu
fiinţe respingătoare şi primejdioase... Şi nu-mi mai văd alt rost vieţii mele
decât încetarea cât mai grabnică a acestei existenţei mizerabile şi fără nici
un scop... Nici nu-mi pot explica ce rost am avut şi ca să vin pe lume...
L-am cuprins cu
amândouă mâinile pe după gât... I-am culcat capul pe umărul meu şi l-am sărutat
cald şi duios pe lacrimile care îi scăldau obrajii chinuiţi.
– Dragul meu copil, dragul meu Cristian...
Plângeam şi eu împreună cu el, legănându-i
capul pe umărul şi pe inima mea îndurerată de mila lui.
– Ce nume frumos ai tu, Cristian... Numele tău
înseamnă urmaş al lui Hristos. Mama ta, când ţi l-a pus, a presimţit ceva
ceresc... Ce mult te iubeşte pe tine Dumnezeu! Şi eu te iubesc nespus de mult,
Cristian!
Şi îl strângeam cu milă şi duioşie la pieptul
meu.
Ce mult l-a mişcat asta!
– Cum, zice el mirat, dumneata mă iubeşti într-adevăr? În felul acesta
numai mama mea îmi făcea când eram bolnav... Sau logodnica mea, când eram
descurajat...
Acum sunt mai bolnav şi mai descurajat ca oricând în viaţa mea... Şi nu
mai am nici mamă, nici logodnică.
Iată, sunt aproape şase ani de când sufăr rupt de amândouă aceste
fiinţe care, singure, m-au iubit cu adevărat pe lume.
De aproape şase ani nu mai ştiu nimic de ele. Mă mai aşteaptă amândouă
sau nu mă mai aşteaptă nici una?... Mă tem că nu. Una era prea bătrână, iar
cealaltă prea tânără... Şi ochii care nu se văd...
Acum regăsesc aici, pe umărul acesta, ceva din dragostea amândurora...
Oare este adevărat că mai există pe lumea asta, printre oameni, o dragoste adevărată?
Eu n-am cunoscut până acum decât silnicie, înşelăciune, ură, egoism.
Atunci şi aşa s-a închegat între noi legătura prin care Hristos Şi-a
făcut tot mai mult şi tot mai frumos drum spre inima şi spre viaţa lui
Cristian...
Îmbrăcămintea lui se rupsese de atâţia ani, iar hrana îi era atât de
puţină pentru trupul lui tânăr şi slăbit. Am rupt din puţinul nostru şi i-am
dat ceva din îmbrăcămintea noastră şi câte ceva din mâncare. Din porţia puţină
pe care o primeam şi noi...
Seara şi dimineaţa se ieşea pentru număr în faţa barăcilor. Trebuia să
stăm aliniaţi în rânduri de câte cinci, până se făcea numărul pe întregul
lagăr.
Era frig, iar nouă, înfometaţi şi slăbiţi,
ne era şi mai frig. Stăteam aproape tot timpul spate în spate unii cu alţii, ca
să ne încălzim. Uneori ne cuprindeam cu aripile hainei unii pe ceilalţi. Pe
Cristian îl luam ori eu, ori fratele Cornel, între aripile paltoanelor noastre
şi îl lipeam de sân, ca să-l ocrotim de vântul rece şi tăios. Tremuram, dar
tremuram împreună. Şi până la urmă ne încălzeam toţi.
În lungul timp de aşteptare afară la număr, cântam...
La Oradea, acum trei ani, cântarea „Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu“
devenise cântarea închisorii. Toţi o învăţaseră şi, oriunde mergeai, auzeai
fredonându-se.
Aici, cântarea noastră obişnuită deveni acum Psalmul 125:
Cei ce se-ncred în Domnul,
ca munţii-s neclintiţi,
stau tari cum stă Sionul,
pe veacuri întăriţi.
Precum
Ierusalimul
de munţi
e-mprejmuit,
aşa-nconjoară
Domnul
pe-al Său popor
iubit...
De cuvintele pline de putere ale acestui psalm şi de melodia lui
plăcută, uşor fură cuceriţi toţi... Şi adeseori cântarea se înălţa ca un cor
frumos, acompaniat de toţi. Ne pierdeam în cântare până când cineva mai atent,
văzând gardianul apropiindu-se, ne făcea dintr-o dată semn:
– Pssst!
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. III, pag 204 -210
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu