„Apoi i-a zis lui Toma: „ Adu-ţi degetul încoace şi nu uită-te la mâiniule Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. ( Ioan 20: 27 )
Cât de nelipsit este Dumnezeu de lângă fiecare dintre noi!
Cât de bine-cunoscător este Hristos a tot ce facem şi spunem fiecare!
Cât de adânc ne pătrunde Duhul Sfânt toate gândurile pe care le purtăm în inimile noastre!
Într-adevăr nimic nu este ascuns dinaintea ochilor Aceluia cu Care avem a face (Evrei 4: 13)
Totuşi cât de nemărginit de bun este Dumnezeu!
După ce toate din jurul nostru, din afara noastră şi din lăuntru nostru sunt numai dovezi ale existenţei, ale înţelepciunii şi ale puterii Lui, noi tot mai cerem mereu alte şi alte noi dovezi, spunând: Dacă nu le voi vedea, nu voi crede.
Şi Dumnezeu Se lasă ispitit de noi.
Şi, în bunătatea Lui, ne arată nouă personal atâtea semne şi mărturii, anume pentru noi, care le-am cerut.
O, la câte gânduri ne-a răspuns El, la câte chemări a venit! Câte rugăciuni a ascultat!
O, dacă ni le-am aminti pe toate!
Credinţa adevărată nu-L ispiteşte pe Dumnezeu.
Ea nu cere semne, ca să creadă.
Ea nu-I pune condiţii lui Hristos nici chiar în cele mai grele răscruci ale vieţii sale.
Nici chiar în cele mai de cumpănă clipe ale Adevărului.
Nici chiar în cele mai neaşteptate lovituri ale nădejdii.
Credinţa adevărată se bizuie liniştită pe Dumnezeul ei cel Viu. Pe Numele lui Iisus cel Biruitor. Pe Cuvântul Său cel adevărat şi puternic.
Aceste realităţi vii şi slăvite sunt mai puternice pentru sufletul credincios decât orice furtună, decât orice cutremur, decât orice întuneric, decât orice lovitură.
Numai adevărata iubire nu mai are nevoie de nici un alt semn.
Toţi ucenicii Domnului au avut nevoie de vreun semn să poată crede că Hristos a Înviat. Chiar şi ucenicul cel mai iubit.
Dar Sfânta Sa Mamă n-a avut nevoie de nici un semn.
Pentru ea fuseseră destule cele pe care le văzuse începând cu ziua Bunei-Vestiri.
Singură ea crezuse în ceea ce i se vestise ( Isaia 53: 1).
Ea Îi pusese numele Iisus, Cel ce mântuieşte ( Luca 1: 31)
Ea a auzit mărturia îngerilor, a păstorilor, a magilor.
Ea L-a sărutat şi L-a hrănit la sânul ei.
Ea L-a îmbrăţişat ţi L-a încălzit la inima sa, derindu-L de frig şi de primejdii.
Ea L-a dus în Egipt, a suferit şi a muncit pe la străini, ca să-L hrănească şi să-L îmbrace.
Ea, Mama Lui Scumpă, a tremurat şi s-a rugat cu atâtea lacrimi pentru El peste legănuţul Lui.
Ea, care stătea mereu în umbra Lui retrasă şi smerită, fără a dori să fie nici măcar văzută de mulţime, era desigur cea mai atentă ascultătoare a cuvintelor Lui.
Fiindcă nimeni altcineva pe lume nu mai putea avea asemenea încredinţare despre Dumnezeirea Lui ca ea, Mama Lui Dulce.
De aceea credinţa tuturor celorlalţi a avut nevoie de semne şi dovezi, de întrebări şi răsounsuri, de alergări şi pipăiri.
De aceea credinţa Maicii Sfinte n-a avut nevoie de acestea, pentru că singură ea nu se îndoise niciodată.
De aceea nici nu se scrie nimic despre ea în toate aceste frământate zile, fiindcă lucrurile cele mai evidente nu-i nevoie să le dovedeşti.
Cele scrise s-au scris anume spre credinţa celor ce încă nu credeau ( Ioan 20: 31 ).
S-au despre cei ce s-au îndoit, pentru cei care încă se mai îndoiesc, ca să nu se mai îndoiască.
S-au scris despre cei care n-au crezut, pentru cei care încă nu cred, ca să nu mai fie necredincioşi.
Dar nu s-a scris despre Maica Domnului, care a crezut, pentru cei care cred.
Pentru că aceştia n-au nevoie de dovezi.
Ei cred mai fericiţi fără ele.
O, suflet scump care ai cerut şi ai primit din partea lui Hristos atâtea dovezi că El este Viu şi Atotputernic, nu mai fi necredincios niciodată.
Bizuieşte-te pe Cuvântul Său Adevărat.
şi pe puternicele dovezi pe care le-a dat El altora – şi chiar ţie – şi nu te mai îndoi, ci crede.
Crede cu toată tăria în tot ce a spus şi a făcut Iisus pentru Tine.
Şi crezând, primeşte viaţa ăe care ţi-o îmbie El, urmându-L apoi prin toate până la sfârşit.
Fericit este orice suflet care, în urma semnelor şi dovezilor primite, ajunge la o credinţă nezguduită în Hristos.
Care merge şi vesteşte cu o tărie nebiruită Puterea şi Slava Învierii Lui.
Ferice de el, de un astfel de suflet vestitor.
Dar mai ferice de o mie de ori de acela care, pentru a ajunge la o astfel de credinţă şi de biruinţă, n-are nevoie de nici un semn şi de nici o dovadă specială.
Căruia îi este de-ajuns doar Cuvântul dragostei lui Dumnezeu şi părtăşia cu Iisus, Sufletului adânc, Hristos i se descoperă pe cu totul altfel de căi decât cele ale simţurilor trupeşti. Dar într-un fel nespus mai strălucit şi mai convingător.
Într-un astfel de chip pentru care nu sunt cuvinte să poată fi spus.
Şi de aceea nici nu este spus.
El Se descoperă în taină. Şi se trăieşte tot aşa. Ascuns de cuvinte şi fugind de „dovezi”.
Mărire Învierii Tale, Doamne Iisuse, mărire Ţie!
Îţi mulţumim pentru toate semnele pe care le-ai făcut Tu pentru a ne încredinţa pe noi, care eram necredincioşi şi străini, despre Învierea şi viaţa veşnică.
Te rugăm, ajută-me să ajungem, de la credinţa care are mereu nevoie de semne, la aceea care nu mai are nevoie de nici un semn.
Şi care tocmai prin aceasta Te are pe Tine în modul cel mai înalt şi în părtăşia cea mai fericită.
Amin.
Traian Dorz,
din cartea „ Hristos Mântuitorul nostru”,
editura „Oastea Domnului”,Sibiu, 2004, p. 155 -159
2 comentarii:
În adolescenţă auzisem pentru prima dată că credinţa este un dar de sus şi nu prea înţelegeam. Eu ziceam aşa: dacă vrei crezi şi cu asta basta : ) ( era perioada comunistă şi se ştie ce fel de politici se duceau atunci ). Apoi, trecând anii, şi uitându-mă în viaţa mea, mi-am zis: Doamne, nu ştiu cum ajuns să cred în Tine?!...Presiunile din tinereţe nu le prea simţeam. Mi se păreau ridicole acuzaţiile ce le făceau comuniştii despre creştini cum că ei se ghidau după sloganul ,,Crede şi nu cerceta!"...Fără ca ei să îşi dea seama, iată că repetarea acestei rostiri îndemna la o credinţă care e mai presus de puterile noastre de cunoaştere senzorială. Aş putea spune că credinţa e un al şaselea simţ prin care perecepem Dumnezeirea...Şi pot afirma cu toată tăria că acest al şaselea simţ, credinţa, este un dar de Sus.
Unii nu pot crede nici cu dovezi. Alţii cred pur şi simplu, prin lucrearea Duhului Sfânt în inima lor. Ceea ce e foarte clar, pentru toţi cei sinceri, e că Dumnezeu vine şi le dă dovezi ale existenţei Sale, doar pentru a-I apropia de Cerul Său. Dumnezeu se coboară la fiecare dintre noi, şi ne şopteşte sau ne strigă, ne smulge sau doar ne arată braţele chemându-ne la El. Când noi facem un pas spre El, El face zece spre noi...
Ceea ce a făcu Toma, este poate şi pentru întârirea credinţei lui, dar este şi o dovadă palpabilă pentru milioane de oameni ce vor fi citit aceste relatări. Domnul le îngâduie şi le ştie pe toate şi le foloseşte tot spre zidirea noastră şi spre Slava Lui...
Sunt lucruri pe care le simţi atât de adânc în suflet că nu poţi explica cum, de unde, de ce...Dumnezeu pătrunde prin uşile încuiate când simte înlăuntru persoane pline de dor sincer...
Maica Domnului e exemplu de credinţă şi smerenie. Orice mamă ştie, simte, crede totul despre ceea ce a purtat în sânurile ei. E o legătură tainică şi specială ce nu poate fi de nimeni contestată. Glasul unei mame ar trebuie luat în seamnă...Şi dacă Mama Domnului Iisus a spus la nunta dina Cana: ,,Să faceţi tot ce vă va spune El!" păi ar trebuie să facem, că la nunta din Cana s-a dovedit prin prima lui minune că e Fiul Lui Dumnezeu.
Credinţa e o cărare dreaptă printre hăţişurile de necredinţă, asemeni unei poteci ce o face omul printre lianele junglei tăind tot ce îi încurcă drumul lui drept către ţintă.
Doamne, măreşte-ne credinţa! Şi fă ca crezând în Învierea Ta, să aşteptăm şi noi ,,învierea morţilor ce va să fie..."
Trimiteți un comentariu