Într-o carte de curând apărută, «Riscul de a fi ortodox» (interviuri realizate de Costin Nicolescu cu o serie de
„curajoşi” ai ortodoxiei, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, 335 p), un text
reţine atenţia măcar prin titlu. Părintele Dimitrie Balan spune la un
moment dat, citându-l pe prof. Simion Mehedinţi: „Un popor şi un individ
atâta preţuiesc: cât au înţeles din Evanghelie” (p. 67-94). Citindu-l,
mi-am adus aminte cât de aspru este poporul cu Apostolul Toma atunci
când, după înţelepciunea gândului omenesc, îl numesc Toma
necredinciosul.
Parte din Evanghelia zilei de acum (Ioan
20, 19-25) s-a constituit în argumentul celei dintâi Evanghelii citite
după Înviere, la slujba numită şi „a Doua Înviere”. Atunci, în câte
limbi poate sluji soborul sau cunoaşte preotul, cât mai multe aşadar,
s-au citit versetele care-l nedumereau pe Toma, căci, nefiind de faţă,
nu crede, zicând: „Dacă nu voi vedea în palmele Sale semnul cuielor şi
dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna
mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Am insistat asupra
mulţimii limbilor în care se citeşte Evanghelia, pentru că, în fond,
atât a Doua Înviere, cât şi sărbătoarea Izvorului Tămăduirii prin care
am trecut, cât şi această Duminică, prin raportarea pe care o fac la
lucrarea Duhului Sfânt, ne obligă să vedem deja că am făcut trecerea de
la Triod (cu Cruce, Patimă şi Moarte) la Penticostar (cu Pogorârea
Duhului Sfânt, primă roadă majoră a Învierii şi Înălţării Domnului).
Două texte ale Vecerniei ne arată deja că am trecut, în exegeza
Penticostarului, la descoperirea epifaniei celei noi, pe care Învierea a
făcut-o posibilă: creşterea Bisericii, mărirea Ortodoxiei. Căci zice
cântarea liturgică: „Uşile fiind încuiate, venit-ai la Ucenici,
Hristoase. Atunci Toma, prin dumnezeiască rânduială, nu se afla cu
dânşii, că zicea: Nu voi crede, de nu voi vedea şi eu pe Stăpânul; de nu
voi vedea coasta din care a ţâşnit sângele, apa, botezul; de nu voi
vedea rana prin care s-a vindecat omul de rana cea mare; de nu voi vedea
că nu este ca un duh, ci trup şi oase. Cel Ce ai călcat moartea şi pe
Toma l-ai încredinţat, Doamne, slavă Ţie!” (Slavă, şi acum… la stihirile
Vecerniei Mari, gls. 6, duminica Tomii). Iar la Litie, Stihira idiomelă
zice: „Venit-ai, Doamne, cu strălucirea cea neumbrită a dumnezeirii
Tale, uşile fiind încuiate; şi, stând în mijlocul Ucenicilor, le-ai
dezvelit coasta Ta; şi, arătându-le semnele rănilor mâinilor şi ale
picioarelor Tale şi, risipind mâhnirea tulburării lor, ai glăsuit
lămurit: Precum vedeţi, din trupul cu care M-am întrupat, prieteni, nu
port fire de duh. Iar pe ucenicul care se îndoia l-ai îndemnat să se
atingă, cu frică, zicându-i: Cel ce pe toate le iscodeşti, vino şi nu te
mai îndoi! Iar el, simţind cu mâna firea Ta cea îndoită, cu frică şi cu credinţă, a grăit, pătruns de credinţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie!”
Acest „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, pe care Toma îl strigă în
revenirea sa, este, poate, cel mai frumos strigăt de biruinţă - după
„Hristos a înviat!” - prin care creştinismul a intrat în istorie, iar
creştinul întâmpină veşnicia. Pe de-o parte, coasta lui Hristos, din
care curge sângele şi apa, Euharistia şi Botezul, prin care creştinul
depune candidatură la Înviere. Pe de altă parte, „simţind cu mâna firea
Ta cea îndoită” - divino-umană, cum zic Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
Toma, Apostolul cel „mult-iscoditor”, ne pune în palme cheile prin care
pururea putem să ne controlăm conţinutul credinţei. Căci nu Ortodoxiei
îi este caracteristic dictonul zis creştin: „Crede şi nu cerceta!”, ca
şi cum credinţa ar fi o prostire de minte, o învârtoşare de sensuri. Ci
Bisericii îi este caracteristică icoana lui Toma, care, „bogăţie scoţând
Făcătorul de bine din vistieria cea nefurată a dumnezeieştii coaste
împunse cu suliţa […], umple lumea de înţelepciune şi de cunoştinţă”
(Canon Utrenie, Cântarea 4. 4).
Şi de aceea - pentru curajul exprimării şi al căutării - cântă
Geamănului Biserica: „O, cu adevărat vrednică este de laudă fapta cea
înfricoşătoare a lui Toma! Că a pipăit cu îndrăzneală coasta care
strălucea de dumnezeiescul foc” (Cântarea a 5-a. 3).
Necredinţa Tomei, Hristos o arată roditoare de credinţă, „dreapta lui
cea iubitoare de încredinţare” fiind în fond mâna gândului nostru
îndreptată mereu, întrebătoare, spre taina ce izvorăşte din coasta
noului Adam, Hristos. Dacă din a Adamului celui dintâi izvorăşte femeia,
din coasta rănită de rana ce vindecă rana lui Adam izvorăşte pnevma
(duhul), care naşte Biserica, tainicul pântec care ne naşte pe toţi în
Hristos. Căci coasta lui Hristos, ne-o zice textul liturgic (Icos), este
„o coastă de foc”, acel „foc dumnezeiesc”, care, arătat la
Cincizecime, va umple de Biserică lumea. Biserica, Geamăna Geamănului,
care mereu „pipăind” taina dumnezeirii, pururea mărturiseşte pe
Hristos Cel Înviat ca Domn şi Dumnezeu.
Îndrăzneala îndoielnicului! Toma dă lecţia căutării şi aflării lui
Hristos Celui Înviat. Nu se mulţumeşte cu puţin, nu-i grabnic în a
„înghiţi” spusele prietenilor săi - pe care-i va fi surprins, nu o dată,
îndoindu-se de Hristos, fugind, căci să nu uităm, dintâi sunt în foişor
„de frica iudeilor”. Cum să crezi nişte fricoşi? Iar din normalitatea
curajului său, oarecum atins de necredinţă, se naşte gestul sublim, care
ni se cere şi nouă mereu: al mărturiei fondate. Pe adevăr şi curaj. Pe
căutare şi aflare.
O întrebare care deschide vistieria răspunsurilor fundamentale. În
Hristos şi în Biserică; aceea care cu noi cântă de-a pururea: „Hristos a
Înviat!”
Pentru că ştie de ce!
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
sursa: http://www.agnos.ro/blog/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu