Să ne rugăm împreună...

Iisus Hristos,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Slavă veşnică Ţie!

Împreună cu cerurile care spun slava Ta,
Sub întinderea lor care vesteşte Lucrarea Mâinilor Tale străpunse,
Cu fiecare zi care spune altei zile despre Dragostea şi Jertfa Ta,
Cu fiecare noapte care dă de ştire alteia despre Lumina şi Măreţia Bunătăţii Tale,
Cu fiecare veac care poartă spre altul Solia Strălucită a Adevărului Tău Veş-nic,
– Te slăvim!

Pentru felul Tău cel plin de înţelepciune şi de îndurare, prin care ai ales Suferinţa şi Jertfa Ta ca pe cele mai înalte forme ale Dragostei, sub care să ne aduci nouă mântuirea şi slava, Tu, Robul nostru chinuit, spre a ne putea face pe noi fiii Tăi fericiţi,
– Te slăvim şi slăvim!

Pentru trimişii Tăi cereşti prin care ni Te-ai descoperit ce Minunat poţi fi,
Pentru martirii Tăi aduşi ca jertfă pentru Tine şi pentru noi
Şi pentru această Lucrare de Minune şi de Jertfă prin care ne-ai înfiat şi înfrăţit,
– Te slăvim şi slăvim şi slăvim!...

Binecuvântează-i veşnic pe toţi acei din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, de care Te-ai slujit atât de frumos. Şi care, mergând la Cer, au lăsat urme atât de strălucite, peste atâta noroi, pe pământ.
Te rugăm, îngrijeşte până la sfârşitul acestui pământ, să ai pe el astfel de trimişi. Pentru ca să ai din pricina cui să Te înduri şi de ceilalţi.
Până ne vom mântui toţi.

Slavă veşnică Ţie,
Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,
Iisus Hristos!

Traian Dorz, din "Istoria unei jertfe - Grăuntele, vol. I"

Pregăteşte-te… în curând nu vei mai avea timp.

Când Biserica Domnului nu este gata pentru venirea Lui, ce ar mai putea face El spre a-i trezi dragostea şi a o face să se gândească mai cu groază şi cu ruşine la starea ei nepăsătoare?

Cum să vină El s-o găsească în halul acesta, dar şi ce ar mai putea să facă şi n-a făcut pentru ea?

Câţi soli i-a trimis s-o anunţe ca să fie gata – şi ea tot nu-i!

Câte cuvinte i-a trimis din drumul spre ea – şi ea nu s-a gândit la ele cât ar fi trebuit!

Câte semne i-a dat ca s-o înştiinţeze!

Dar vai, înfăţişarea ei, casa ei şi lucrurile ei Îl împiedică şi-L fac să zăbovească.. .

Este la uşă, dar El vede că înăuntru nimic nu-i gata. Ai casei se aud cer­tându-se şi luptându-se unii cu alţii.

Este la fereastră, dar lucrurile ei, dinlăuntru casei, sunt toate răvăşite.

Este chiar aici, dar cum să Se arate când totul este aşa cum este?

Conştiintă a unităţii...Conştiinţa părtăşiei...

  Ce minunat şi cât adevăr, spune fr. Traian Dorz în poezia următoare:

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
Să trăiască-n tine-aprinsă până inima bătând,
Pîinea ta, viaţa însăşi, jertfa pe-ale luptei căi
Nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
Unitatea şi credinţa, toate-nving şi toate pot;
Fără ele nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i;
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
Nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
Nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
Fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). Viaţa aceasta este ceva tainic, un ce pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l pricepe, nu poate să-l dea, dar nici să-l ia. Lumea caută să atingă în vreun fel aceasta viaţă, s-o vatăme, s-o strice, s-o înăbuşe; dar nu izbuteşte, pentru că mâna Celui Veşnic o acopere. El a ascuns-o în locuri tainice. „El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă“ (Ps 27, 5). Nici o ispită nu va fi în stare să strice curăţia acestei vieţi, nici o povară de îndoieli nu va putea s-o nimicească. Dacă toate puterile de pe pământ şi din iad s-ar uni şi l-ar ataca pe creştin cu cea mai mare înverşunare în clipa cea mai slabă din viaţa lui, chiar şi atunci această putere a unei vieţi nepieritoare va rămâne; ea va dispreţui cu îndrăzneală acea întreagă armată şi va birui pe fiecare vrăjmaş în parte, pentru că Acela, care a dat această viaţă, tot El o şi păstrează.

Cine stă în credinţă are nădejdea mântuirii.

A avea nădejdea mântuirii înseamnă a avea deplina încredinţare că, prin Domnul Iisus Hristos, ai fost primit de Tatăl. Cine-ţi dă această încredinţare? Duhul lui Dumnezeu Care adevereşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Rom 8, 16). Această nădejde nu se întemeiază deci pe vorba vreunui om, nu se capătă prin citirea unor cărţi, nu se sprijină pe anumite închipuiri, ci este lucrarea Duhului Sfânt prin taina cea mare a Bisericii pe care Însuşi Dumnezeu mi-o dă în lăuntrul meu, în cel mai ascuns loc al fiinţei mele. Nădejdea mântuirii nu atârnă de simţirile noastre, nici nu este o plăsmuire a închipuirii noastre. Ea nu este descoperită prin vreo arătare, nici prin vreun vis; ci este o pecete statornică, neştearsă, în duhul nostru.

Ca să fii întors la Dumnezeu, ai nevoie de ceva mai mult decât credinţa în slove. O, nu tăgăduim însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care se întemeiază credinţa noastră; însă nu credinţa în acest Cuvânt are ca rod nădejdea mântuirii, ci credinţa în Iisus Hristos cel viu, ca Mântuitor personal şi atotputernic, Căruia să I te predai în totul, fără condiţii. Dacă Domnul ne-a primit şi noi suntem găsiţi în El, atunci nu mai este nici o osândire, Duhul Lui ne dă nădejdea mântuirii. Avem mărturia că Domnul Iisus este al nostru şi noi suntem ai Lui. Iată un lucru pe care trebuie să-l trăieşti, ca să-l înţelegi.

Ei bine, tu care te numeşti om credincios, înţelegi tu de ce este vorba aici, ai tu nădejdea mântuirii? Poţi să spui: „Slavă Domnului, sunt mântuit. Duhul Sfânt îmi dă această încredinţare?“

Ioan Marini, din vol. "Gânduri creştine" (vol. 2)

Ferice de cei chemaţi

A fi un chemat al lui Hristos este cel mai mare har de care un om se poate învrednici pe pământul acesta. Cu o singură condiţie: ca omul să înţeleagă marea însemnătate a acestui har. Să simtă marea însemnătate a acelui moment când este chemat. Şi să primească cu toată fiinţa lui marele dar pe care i-l face harul acesta.

Apostolii Mântuitorului au fost cei mai binecuvântaţi în privinţa asta, nu numai pentru că au fost chemaţi, ci şi pentru că au înţeles marea ocazie pe care o aveau primind chemarea Lui.

Evanghelia nu ne mai spune despre alţii care ar mai fi fost chemaţi ca ei şi în acelaşi timp la slujba apostoliei, ci numai despre ei, cei Doisprezece. Dar se poate presupune că Mântuitorul, căutând, îi va mai fi chemat şi pe alţii până ce s-a completat numărul. Dar alţii n-au primit chemarea acestei apostolii; numai ei. Când s-a umplut numărul, poate că ar mai fi venit şi alţii, dar acum numărul se umpluse.

Să ne rugăm împreună...

Doamne!

Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, așa încât mintea noastră, atrasa cu desăvârșire de luarea-aminte față de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greșelile aproapelui și să-i vadă pe toți, într-acest chip, buni.

Dă inimii noastre să pără­sească grija pierzătoare de neajunsurile aproa­pelui, să își unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăției și sfințeniei poruncite și gătite nouă de Tine.

Priviţi-L pe Domnul

„Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filip. 2, 5-8).

„Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate“
(I Petru 2, 23).

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ este un strigăt al durerii extrem de mare, însă nu este un glas de tânguire. El ne arată natura omenească în slăbiciunea ei, însă nu natura omenească revoltându-se. Multe sunt tânguirile lui Ieremia, însă puţine sunt tânguirile lui Iisus. Iisus a plâns şi a asudat stropi mari de sânge, însă El n-a murmurat niciodată şi n-a simţit niciodată vreo revoltă în inima Sa.

Cine stă în credinţă urăşte păcatul, şi la el însuşi, şi la alţii.

Cei ce stau în credinţă ştiu că păcatul este un lucru îngrozitor, o călcare în picioare a voii lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei se poartă cu păcatul ca păcat, deci ca ceva care-i înfioară şi nu-l socotesc ca o nimica sau numai ca o prostie, ci aşa cum şi este în adevăr: o înfiorătoare călcare a voii lui Dumnezeu, călcare care aduce cu sine mânia lui Dumnezeu peste cei neascultători (Efes 5, 6; Rom 1, 18).

Din această pricină, ei urăsc păcatul atât la ei înşişi cât şi la alţii. Ei au ajuns să urască păcatul nu atât din pricină că ne pregăteşte aici pe pământ o viaţă nefericită şi dincolo ne duce la iad, ci pentru că Dumnezeu îl urăşte.

,,Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9)

Eu, care am aflat har şi am ajuns să cunosc că Dumnezeu mă iubeşte, cum să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Să supăr pe Acela Care mă iubeşte atât de mult?

Niciodată! Niciodată!

Martori, ori pentru Hristos, ori împotriva Lui!

În marele proces care se dezbate acum pe pământ, când marele mincinos tăgăduieşte pe Hristos şi luptă pentru răspândirea neadevărului cu privire la Hristos şi la Evanghelia Sa, negând existenţa Lui, opera Lui, viaţa şi Persoana Lui sau Dumnezei­rea Lui, Învierea, Înălţarea Lui la cer şi Venirea Lui, – în acest mare proces care se desfăşoară din ce în ce mai crâncen cu cât se apropie Sfârşitul, inevitabilul sfârşit, noi suntem – şi nu putem să nu fim – martori, ori pentru Hristos, ori împotriva Lui!

Ori în slujba lui Dumnezeu, ori în slujba mamonei.

Drept spune El că nu există cale de mijloc. Nu există neutra­litate. Ori eşti pentru Hristos, ori pentru Satana.

O, trezeşte-te, conştiinţă creştină – şi angajează-te puternic în mărturisirea Luminii! Într-o puternică şi unită mărturisire pentru Lumina lui Hristos, pentru Evanghelia Sa pe pământ.

Dacă la Botez ne lepădăm de satan şi „de toate lucrurile lui”, apoi să şi trăim această viaţă.

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă azi, mai tare ca oricând în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare azi, mai aspră ca oricând  pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod  împăratul, chiar cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc”. Acest botez  s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Despre Boboteaza

Luminat si cinstit a fost praznicul ce a trecut, al Nasterii Domnului Hristos, blagoslovitilor crestini, iar mai luminat si mai cinstit este acesta de astazi, caci acolo a aratat steaua pe Hristos cum ca S-a nascut, iar aici marturiseste Tatal din cer pre Cel ce Se boteaza. 

La praznicul de astazi cateva intrebari sant trebuincioase a le sti. 

Si intai este: pentru ce Hristos, fiind far-de pacate, S-a botezat? 

A doua: pentru ce S-a botezat in apa Iordanului si nu intr-alt rau? 

A treia: pentru ce S-a pogorat Duhul Sfant pre capul lui Hristos si pentru ce in chipul porumbului? 

Aceste 3 intrebari avem astazi foarte de folos a le sti; mai sant si altele, ci noi le lasam pentru lungimea vorbei si vom zice numai pentru acestea, foarte pre scurt. Deci, cati v-ati adunat astazi in Sfanta biserica, pentru ca sa praznuiti praznicul, deschideti-va ochii, nu numai ai trupului, ci si ai sufletului, pentru ca sa pricepeti ce vom sa zicem, ca nu sant lucruri lumesti, ci este taina mare si infricosata, care s-a facut pentru mantuirea omeneasca. 

Înțelegerea duhovnicească și memorizarea intelectuală

Astfel, citind Biblia, scopul nostru este sã înțelegem, nu sã cercetãm, sã investigãm sau sã studiem, cãci Biblia se cuvine înțeleasã, nu investigatã. De aceea, se cade sã indicãm aici deosebirea dintre înțelegerea duhovniceascã și memorizarea intelectualã.

Înțelegerea duhovniceascã se concentreazã asupra primirii unui adevãr dumnezeiesc, care ni se descoperã treptat, rãsãrind la orizontul minții pânã ce umple totul. Dacã mintea și reacțiile sale sunt aduse la ascultare de bunãvoie fațã de acel adevãr, adevãrul dumnezeiesc continuã sã pãtrundã mintea tot mai mult, iar aceasta crește odatã cu el la nesfârșit. „Sã cunoalteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștințã, ca sã vã umpleþi de toatã plinãtatea lui Dumnezeu” (Ef. 3, 19). Din acest verset reiese clar cã dragostea li cunoștința lui Dumnezeu, și cele dumnezeiești în genere, se aflã incomparabil mai sus de nivelul înțelegerii omenești. De aceea este zadarnic și prostesc sã încercãm sã „investigãm” lucrurile lui Dumnezeu în încercarea de a le cuprinde și de a le face sã se supunã facultãților noastre intelectuale.

Ciocanul cuvântului biblic

"Cuvântul Meu nu este el, oare,... ca ciocanul? - zice Domnul"

Ieremia 23:29

Dumnezeu îşi aseamănă Cuvântul Său cu ciocanul. Ciocanul are multe însuşiri...

De sub loviturile lui ies aurul, argintul, sarea, uneltele de fier şi oţel. Dar ciocanul Cuvântului biblic mai are şi alt înţeles. Această asemănare cu ciocanul ne aduce aminte că, de multe ori, bunul Dumnezeu ne loveşte cu încercări şi suferinţe pentru binele nostru sufletesc. Ciocanul loveşte din greu; loviturile lui sunt grele; dar din aceste lovituri ies atatea lucruri folositoare.De sub lovituri de ciocan ies toate uneletele folositoare, incepând de la cuiul cel mic, până la cele mai mari unelte. De sub loviturile ciocanului ies şi aurul din piatră, şi sarea din pămant! Dragostea lui Dumnezeu ne izbeşte şi cu lovituri şi încercări, pentru ca să facă din noi vase alese şi primitoare de mântuire.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfantului Dimitrie al Rostovului

Acest bărbat temător de Dumnezeu prea isteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească; deci, avînd mare apelare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi milostiv. Spre cei nenorociţi, milostiv; spre cei săraci, bine făcător; către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de cîştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dînsul; pentru că din vremea aceea de cînd a primit pe dînsul călugărescul chip, şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie pînă la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la cîştigarea de multă avere, şi nu aduna - după cum singur mărturiseşte despre dînsul în scrisoarea sa - aur şi argint, ci nici haine, sau orice alt fel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet....

( mai multe detalii aici)

“Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte. Şi nu numai să ne fie jale, ci şi prin mari osteneli ale pocăinţei a ne împăca pentru păcatele cele făcute, întrucât a nu fi asemenea (ostenelile) cu păcatele cele lucrate, ci încă să le întreacă pe ele."

"Pocăieşte-te, omule, de păcatele tale în toată ziua şi plângi pentru acestea zi şi noapte. Pocăieşte-te, nelăsând fără de băgare de seamă nici cea mai mică greşeală; căci, de nu vei lua aminte la păcatele mici, atunci nu vei avea sârguinţă nici pentru cele mari. Pocăieşte-te şi în cele mai mici şi care par neînsemnate păcate; căci, dacă vei călca doar o singură mică poruncă, greu îţi va fi să păzeşti şi pe celelalte, mari."