Astăzi tot mai des avem de-a face cu tendinţa de relativizare. Nimic nu mai stă locului. Fiecare are adevărul lui pentru care oricând poate găsi o justificare. Norma este interpretată prin grila prejudecăţii şi a conservatorismului retrograd. Chiar zilele trecute îmi spunea cineva că până şi criminalul are îndreptăţirea lui personală pentru ceea ce face: “aici şi acum” crima lui este manifestarea unităţii conştiente şi inconştiente a personalităţii sale. Şi toate acestea în numele unui umanism care respectă omul şi libertatea lui existenţială.Temeiul unui asemenea mod de gândire este că omul percepe lucrurile şi acţionează în funcţie de sănătatea/boala sa psihosomatică. Ceea ce face, zic unii, este rezultanta integrării tuturor articulaţiilor şi factorilor personalităţii actuale. Mai mult, adaugă ei, orice om are o dimensiune pozitivă, chiar dacă vagă, şi dispune de o “comoară îngropată”, care se cere a fi descoperită şi valorificată. Dar oare întotdeauna scopul scuză mijloacele?Până aici lucrurile pot părea în doi peri, pentru că omul este simultan bun şi rău. Dispune de resurse interne bogate şi în acelaşi timp se loveşte de propria-i orbire în ceea ce priveşte adevărul. Ca să înţelegem mai bine este nevoie să ne aducem aminte de constatarea pe care învăţătura creştină o face despre statutul spiritual al omului după căderea în păcat: chipul lui Dumnezeu în om, deşi nu a dispărut cu totul, s-a deteriorat şi şters prin păcat, astfel încât raţiunea s-a întunecat, voinţa a slăbit şi sentimentul s-a răcit. Urmările se văd în deteriorarea relaţiilor omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi. De atunci el gândeşte şi acţionează disociat şi ambiguu. De aceea, nici o tendinţă umanistă nu poate susţine o vedere excesiv optimistă asupra omului, fără să prejudicieze serios adevărul. Cineva ar putea întreba: ”Şi ce este adevărul?” În nici un caz răspunsul nu este o teorie sau vreun discurs. Calea e curăţia şi sfinţirea virtuoasă a vieţii. Şi acolo, „la limanul cel lin ajungând”, vom fi într-Adevăr „dincolo de bine şi de rău”.
Pr. Ciprian Bîlbă
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 49 - februarie 2011S-ar putea să îţi placă şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu