"Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie.
Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu mi iubesc aproapele.
Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56.)
Una e să te răscoli, alta e să aprobi. Când a căzut Iacob al II lea, s-au găsit episcopi anglicani care să l urmeze în exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru că era suveranul legitim şi, orice s ar fi întâmplat, nu putea fi înlocuit.
Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii") şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte", II Tim. 4, 5: „tu fii treaz în toate...", 7/7. 1, 8: „să fie... treaz la minte" şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari").
Nicăieri şi niciodată nu ne a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim".) Cum de ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii". Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze.
Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii.
Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi.
(Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu... s au ascuns.)
Părintele Nicolae Steinhardt
fragment din cartea “Jurnalul fericirii “
2 comentarii:
Una din cartile mele de suflet. Extraordinara.
Sorin, citesc şi zâmbesc! O postare excelentă. Părintele este deopotrivă şi hazliu, dar şi foarte sever, tranşant, şi chiar uşor ironic...Destul ca să convingă să căutăm înţelepciunea.
Scriptura ne spune că prostia este neurmarea înţelepciunii, a acelei înţelepciuni ce vine de sus, şi care trebuie cerută cu credinţă după cum ne sfătuieşte Sf. ap. Iacov.
Iată câteva gânduri despre înţelepciune într-o haină poetică:
Floarea înţelepciunii
Multe flori, de diferite dimensiuni, forme şi culori, împodobesc omenirea încă de la crearea ei...
O singură floarea lipsea atunci dintre pământeni...E floarea aceea a cărei mireasmă străbate Cerul fiindcă o deţine în totalitate, în toată splendoarea ei, doar Dumnezeu. E floarea care îmbrăţişează cu petalele ei imaculate frumuseţea, bunătatea, răbdarea....E floarea care îşi are originea în Iubire şi de cele mai multe ori e chiar Iubirea Însăşi...Această minunată floare este Înţelepciunea...
Petalele ei nu se vestejesc odată cu trecerea timpului. Dimpotrivă, e mereu mai plină de culoare şi de miresme...
Cine se îmbată de mirosul ei va cunoaşte adevărata fericire. Va şti mereu să facă discernământ între bine şi rău, între frumos şi urât, între valoare şi non-valoare.
Cine se va atinge de petalele-i de Cer, va şti când să îmbrăţişeze şi când să se îndepărteze de îmbrăţişare.
Cine îi va asculta fremătarea frunzelor, va şti când să tacă, va şti când să vorbească şoptit sau când să strige...sau cânte...
Celui ce se va pierde cu privirea în adâncul de culoare, va şti a privi dincolo de aparenţe, va desluşi tainele ascunse ale frumosului smerit.
Dacă polenul ei ţi se ascunde printre gene, vei vedea lumea cu ochi blânzi şi iubitori...
Când seminţele ei îşi găsesc pământul bun în inima ta, florile Înţelepciunii te vor încununa în toate gândurile şi faptele tale...Ea va înflori pe chipul tău, în privirea ta, în zâmbetul tău, în mersul tău şi în faptele tale...Preţuieşte-o şi oferă-i căldura inimii tale pentru a te răsplăti mereu cu roadele ei...
Şi nu uita că înţelepciunea e discretă, suavă dar şi atât, atât de profundă!....
Cine va şti să se uite adânc în viaţa ta, va descoperi această comoară, această floare cu miros de Cer numită, deopotrivă, şi Înţelepciune şi Iubire...
Sorin, ţi-am spus vreodată că apreciez la tine înţelepciunea? :) Cred că reiese chiar din întrebarea anterioară!...înţelepciune în combinaţie cu inteligenţă şi iubire...
Trimiteți un comentariu