vineri, 26 decembrie 2014

„Dumnezeu este dragoste” – 1 Ioan 4, 8

...dar dragostea nu este un sentiment abstract; ea are nevoie să se fixeze asupra unui obiect. Acest obiect, sunt eu...poţi fi tu cel care citeşti acum...suntem de fapt, noi, toţi oamenii.
Să iubeşti cu inimă largă, înseamnă să trăieşti în larg; să iubeşti pentru veşnicie, înseamnă să trăieşti veşnic. Aşa că viaţa este strâns legată cu dragostea care te face să doreşti să trăieşti. Să trăieşti...pentru că există Cineva care te iubeşte, lângă care doreşti să fii şi căruia îţi face plăcere si-I mărturiseşti dragostea ta, în schimbul iubirii pe care ţi-o poartă. Acesta este motivul cel mai important pentru care merită să trăieşti:
„Să iubeşti şi să fi iubit!”
Nu ştiu ce-mi va aduce viitorul, dar de un lucru sunt foarte sigur, că Domnul Iisus care a dovedit ca a fost cu mine şi în trecut, fiind lângă mine şi în prezent, va fi la fel de aproape de mine şi în viitor. În mâna Lui e cârmuirea lumii şi a fiecăruia dintre noi. El are toată puterea. El mă ajută să învăţ a iubii şi să dărui iubirea pe care o cer celor de lâgnă mine....
Am spus aceasta şi în versuri:
Caut iubire în orice privire,
iubire curată,
iubire-adevărată,

iubire nesfârşită,
iubire infinită...
Mai mult nu cer decât ofer…

În Domnul Iisus am găsit tot ceea ce căutam, mai mult, El mi-a răspuns:

- Cauţi iubire în orice privire?
m-a-ntrebat încetişor
în căutarea mea de zor,
glas duios venit de sus.
Sunt Domnul tău, Iisus!
Şi vreau să-ţi amintesc:
Eu, Domnul, te iubesc!

Multumesc Doamne, că m-ai făcut să înţeleg că fără iubire omul nu poate trăi. Că iubirea răsplăteşte ostenelile şi lacrimile, chiar dacă în iubire omul suferă mai mult decât trebuie, dar, visează mai mult decât trăieşte!

De câte ori nu am văzut cum razele de soare înviorează pământul după ploaie dorind parcă să-i usuce lacrimile şi să-l împodobească cu o haină nouă? O, mult mai mult face Domnul pentru fiecare dintre noi, atunci când revarsă strălucire peste slăbiciunile noastre şi ne preface necazurile în bucurii.

Închei cu un citat, spre ruşinea mea nu ştiu cine este autorul, îl preţuiesc pentru că mi-a fost dăruit de soţia mea pe 26,06,1996, pe vremea când nici nu bănuiam că Dumnezeu ne-a ales să fim soţ şi soţie:
“Dumnezeu e împlinirea în cer; dragostea e împlinirea pe pământ”

Un comentariu:

Mariana spunea...

Sorin, un adevăr incontestabil în titlul postării tale: ,,Dumnezeu este dragoste!"

,,...în iubire omul suferă mai mult decât trebuie, dar, visează mai mult decât trăieşte! "

Minunat! O afirmaţie cu valoare de citat!

Şi încă ceva...o experienţă minunată:

Cu câteva minute înainte de a citi mă rugasem...plină de îngrijorări...Dar Dumnezeul nostru e copleşitor de bun!...E lângă noi mereu, ştiind orice bătaie a inimii, orice fior, orice tremur, orice îngrijorare...Ne simte şi zâmbeşte pregătindu-ne atâtea surprize plăcute, atâtea binecuvântări!...Ce marea e dragostea lui Dumnezeu! Înainte de a-i cere ceva, El a şi pregătit totul...numai că noi trebuie să avem ochi cu care să vedem, minte cu care să înţelegem şi inimă cu care să ne bucurăm!

Mulţumesc, Doamne!!! E minunată Iubirea Ta!

E atât de adevărat ce spui! Avem atâta nevoie de Iubire!...S-o primim...şi s-o dăm...Dumnezeu este Cel care ne umple aceste nevoi ale inimii prin oamenii Lui.
Mi-a plăcut enorm citatul pe care ţi l-a dăruit soţia ta: “Dumnezeu e împlinirea în cer; dragostea e împlinirea pe pământ”

Redau mai jos un fragment despre Iubire, scris de Kahlil Gibran în cartea ,,Profetul"

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi i îndemnul,
Chiar dacă drumurile i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile i vă cuprind, supuneţi vă ei,
Chiar dacă sabia ascunsă n penaju i v ar putea răni,
Iar dacă vocea i vă vorbeşte, daţi i crezare,
Chiar dacă vocea i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,
Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,
Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,
Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.

Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:
Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte şi cântă,
Să cunoşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându te,
Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”
( Kahlil Gibran)

Slăvit să fie Domnul!